Monica Bârlădeanu. L.A. Woman

În această etapă a vieții ei, Monica se identifică perfect cu Venice. Cea mai cool zonă a 
Los Angelesului, o intersecție unică dintre galerii de artă, buticuri cochete și baruri animate de oameni din industria creativă. Un loc dominat de pictura murală cu Jim Morrison, solistul
The Doors, care a păstrat ceva din vibrația anilor ’60, când se forma controversata trupă. În acest decor fără constrângeri sociale am stat de vorbă cu Monica despre noile uși pe care le-a deschis.

Țin minte ca ieri fotografiile exclusive cu Monica din casa cu panoramă superbă asupra Los Angelesului, unde tocmai se mutase în 2005. De atunci, firește, s-au schimbat multe în viața ei. Nu pentru că i s-au schimbat obiectivele, ci pentru că și-a analizat la microscop emoțiile, nevoile, dorințele, calitățile și imperfecțiunile. Simte că a câștigat mai multă credibilitate în fața ei, a învățat care-i sunt competențele și limitările. Are în continuare proiecte de film, creează bijuterii și a deschis o casă de producție împreună cu un prieten. Locuiește în Cetatea Filmului, dar simte că acum se identifică cu Venice, iar viața de pe dealurile din Hollywood pare la un univers distanță. „Merg aproape în fiecare vineri în Venice, la Farmer’s Market, unde găsești cele mai proaspete legume, ca apoi să colind galeriile de pe Main Street sau Abbot Kinney, care promovează cele mai noi lucrări ale artiștilor locali.“ Cine știe, poate într-o zi va avea chiar ea un butic cu bijuterii printre galeriile artiștilor locali.

Cum s-a schimbat viața de la prima copertă Unica din L.A., în casa de pe Kings’ Road, în 2005, la cea de acum? Ce-ai construit? La ce ai renunțat?
Ah, viața din 2005 pare la un univers distanță față de cea de acum. Eram totuși în primul an în Los Angeles, aterizată într-o lume nouă, a cărei limbă o vorbeam destul de puțin, într-o permanentă orientare în „spațiu“, dacă vrei… Cred că lăsam impresia că știu ce vreau, dar în interior nu știu dacă înțelegeam bine de ce îmi doream lucrurile respective. Și nu pentru că mi s-au schimbat obiectivele între timp, ci pentru că ele s-au variat și au căpătat substanță prin motivații corecte. E o evoluție firească, nu vreo performanță demnă de laudă. Am câștigat în toți acești ani mai multă credibilitate în fața mea, o estimare mai onestă a propriilor capacități și o dată cu asta și o înțelegere mai profundă a propriilor limite.

Cum o privești pe fata de atunci?
Cu amuzament și candoare. Mă fac să zâmbesc toate „adevărurile“ pe care credeam că le dețin atunci când mă gândesc în câte feluri au fost dinamitate mai târziu…

Ești în armonie cu tine acum?
În general fac lucruri care mă pasionează, sunt cea care-și alege ținta și care trage cu arcul, metaforic vorbind… Asta ar trebui să sune a armonie, dar nu înseamnă că nu am des diverse dileme sau trec prin situații neprevăzute care-mi dărâmă echilibrul pe moment. Dar, cu riscul de-a părea „înțeleapta de serviciu“, mi se pare oricum mai important să știi să te ridici mereu, nu să nu cazi niciodată.

Ce te-a determinat să-ți creezi propria linie de bijuterii?

Din dorința de a-mi filtra gândurile și de a găsi soluții la diverse probleme care mă consumau, am simțit nevoia să-mi direcționez energia într-o formă de muncă fizică, preferabil migăloasă și repetitivă. Cum împletitul nu era o opțiune, am început să modelez diverse obiecte, lipsite de formă mai degrabă, dintr-un material care se numește chit metalic. După 24 de ore de uscare, acest chit devine argint pur dacă e trecut prin foc (cu o micșorare considerabilă a obiectului, desigur). M-a entuziasmat foarte tare această metamorfoză și am început să-mi modelez un pandantiv: un ac din argint. Prietenele mele l-au văzut și și-au dorit și ele unul. Apoi am descoperit că materialul pe care îl foloseam mă limita destul de mult, așa că a început documentarea pe alte metode de lucru cu argintul. M-am oprit la o metodă care presupune sculptarea produsului întâi în ceară și apoi, după alți câțiva pași (care implică un cuptor cu temperatură ridicată și o centrifugă), mă trezeam cu varianta identică din argint, a produsului pe care îl sculptasem în ceară. Vorbim de metalurgie deja și, evident, ca începător faci o serie infinită de greșeli, dar și înțelegi că e nevoie de documentare temeinică și mai ales să vezi pus în aplicare tot ce citești.

În cât timp ai învățat să faci bijuteriile din tutorialele de pe YouTube?
Țin minte că am căutat anul trecut cursuri în Los Angeles, însă era aprilie și primele cursuri disponibile erau în octombrie. Sunt unul dintre cei mai nerăbdători oameni pe care îi cunosc, așa că n-am așteptat și am început să caut tutoriale pe diverse site-uri de specialitate. N-aș fi crezut niciodată că YouTube-ul e atât de plin de resurse și pot spune că, după trei luni de documentare, știam deja toți pașii procesului de creare a unei bijuterii, de sudare, patinare și finisare a ei. În șase luni eram deja pregătită să lansez o linie de 15 piese diferite.

Am înțeles că le creezi într-un spațiu amenajat în casa în care locuiești acum…
Evident, din nevoia de a încerca pe loc ce învățam din tutoriale, mi-am amenajat în curte un studio, pe care l-am dotat cu cele mai neobișnuite unelte pe care le găsești în casa unei femei… de la ciocane de diverse mărimi la aparate de măsurare, pilire, așchiere și sudură, dar și o selecție importantă de substanțe chimice cu care se stabilizează patina unui metal. Arată ca un mini laborator…

În ce alte proiecte ești implicată acum?
Tot anul trecut, împreună cu un prieten din același domeniu, am dat drumul unei case de producție care are deja câțiva clienți permanenți. Vorbim mai mult despre advertoriale video sau clipuri muzicale. Cum am tendința să mă implic și în producția filmelor în care joc, mi s-a părut că propria casă de producție e cea mai productivă variantă în care pot să-mi valorific impulsurile organi- zatorice de pe platourile de filmare.

Ai proiecte de actorie în derulare?
Există în permanență diverse proiecte de film pe rol, care așteaptă încă o felie de finanțare sau semnarea completă a distribuției. Câteva ajung aproape de linia de start, dar cele mai multe stagnează sau sunt în eterne modificări de scenariu.

Ce rol a trebuit să interpretezi la ultimul casting la care ai fost în LA?

O măicuță. Și m-am amuzat foarte tare.

Fiecare trece prin momente în care trebuie să se confrunte cu faptul că nu e perfect. Tu cum faci față refuzurilor la casting? Cum gestionezi momentul în care trebuie să accepți că ești imperfectă?Ah, păi momentul ăsta l-am „gestionat“ acum vreo zece ani. Cred că îmbrățișarea propriilor imperfecțiuni m-a făcut mai tolerantă și față de ceilalți, și asta e un pas important înainte.

De ce realizare ești cel mai mândră din punct de vedere profesional?
Probabil de capacitatea de-a experimenta în afara zonei de confort pe care ți-o dau lucrurile pe care le știi bine. Și nu pentru că mi-e frică de monotonie, ci pentru că evoluțiile liniare mă sperie. Așa cum mă sperie și oamenii lipsiți de curiozitate pentru orice se întâmplă dincolo de granițele universului lor și care devin imuni la experiențele pe care lumea asta le are de oferit. Să înveți lucruri noi în fiecare zi (care nu înseamnă un traseu mai scurt spre serviciu), mi se pare esențial pentru omul modern.

Cum arată o zi obișnuită de-a ta?
Nu mai știu cum arată o zi obișnuită de mult, pentru că, muncind în permanență la diverse lucruri, nu am niciodată șansa să intru în rutină. Așa că o zi banală poate să însemne un citit de scenariu, o probă pentru un film și o cină cu prietenii. Așa cum poate să însemne și schițat câteva idei pentru colecția de bijuterii sau gestionat businessul online. Cred că e faptul că seara intru mereu în studio, unde îmi las gândurile și ideile să se decanteze în timp ce finisez câte o piesă neterminată.

Care e ultima promisiune pe care ai luat-o față de tine, dar de care nu te-ai ținut?
Ha, am învățat să nu-mi mai promit lucruri decât atunci când știu că mă țin de ele, pentru că încălcarea permanentă a cuvântului dat față de tine și autodezamăgirea continuă duc în timp la pierderea respectului de sine. E o concluzie proprie, nu cred că e valabilă pentru toată lumea. Dar cred că ultima abatere a fost cândva anul trecut, când mi-am promis că mă trezesc în fiecare zi la șapte dimineața, ca să-mi ofer cât mai mult din zi, promisiune pe care am încălcat-o în mai puțin de-o săptămână…

Care sunt micile bucurii ale zilei?
Cafeaua băută pe terasă, în soarele dimineții, cu ciripit de păsări în fundal, e poate momentul care îmi încarcă bateriile cel mai mult și de care mă bucur, fără excepție, în fiecare zi. Asta nu înseamnă că nu mă bucură multe alte lucruri mici: un sos de paste care îmi reușește, o zi suficient de călduroasă în ianuarie încât să te întinzi la plajă sau un articol scris cu mult umor de Dave Barry.

Despre ce-ți place să „filozofezi“ la o ceașcă de cafea?

„Filozofia de sufragerie“, așa cum îi spun eu, mă lovește la întâlniri fără scop, cu diverși prieteni, cu care beau un ceai seara pe terasă. De-obicei pornim de la situații neobișnuite de peste zi și felul în care reacționăm la ele, ca să ne trezim o oră mai târziu că ajungem la teorii conspirative sau la spiritualitate. Depinde mereu de stare și de interlocutor.

Ce-ai învățat de la momentele tale de singurătate?

Stabilitatea emoțională și senzația de împlinire nu depind și nici n-ar trebui să le aștepți de la celălalt. Că sursele de satisfacție sunt variate și că existența e inutilă dacă nu ajungi să crezi în ceva dincolo de tine.

Care e cea mai grea negociere pe care o porți cu tine?

Ajustarea la situații noi. Subestimez mereu puterea inerției.

Cei cărora le-am povestit că apari pe următoarea copertă Unica m-au întrebat la ce proiecte lucrezi, dar și dacă mai formezi un cuplu cu fotograful Barna Nemethi. La prima întrebare le-am răspuns, la a doua, te rog pe tine să o faci…

Nu mă simt constrânsă să răspund curiozităților unor oameni necunoscuți, să știi…

„Tipul de partener cu care ești într-o relație este o extensie a stadiului de evoluție personală în care te afli“, spuneai. În ce stadiu simți că te afli acum?
În stadiul în care încerc să înțeleg ce fel de parteneră vreau să-i fiu unui bărbat, ce tip de dinamică de cuplu mi se potrivește cel mai bine și ce tip de așteptări NU ar trebui să am de la celălalt. Cred că problema din sintagma „nu mă face fericită“ e mai mult în așteptările tale de la partenerul de cuplu, nu știu dacă în el neapărat. În momentul în care aștepți ca celălalt să-ți umple golurile din suflet, să fie pasionat de aceleași lucruri sau să aibă aceeași disponibilitate afectivă ca tine, mi se pare că îți setezi partenerul deja de la început să eșueze. Asta nu înseamnă că nu mi se pare esențial să existe empatie în celălalt, să aibă principii pentru care să-l admir sau să simt că privim cumva în aceeași direcție, chiar dacă din unghiuri diferite. Mi se pare astăzi că ar trebui intrat într-un cuplu cu mult mai multă responsabilitate față de propria persoană, și asta în capul meu e sinonimă cu autonomia în stare naturală: în felul ăsta rolul celuilalt nu e să te completeze, ci să te potențeze.

Ce obișnuiești să faci când vrei să-ți oferi bucurie? Cum te recompensezi?

Îmi ofer anual un „road-trip“ cu o prietenă, undeva în deșert, departe de telefoane, soți, copii și responsabilități administrative.

Ești fericită în acest moment al vieții tale?
Să nu folosim cuvinte mari totuși… O stare de mulțumire e o descriere mult mai potrivită a momentului în care mă aflu.


Care este cea mai mare presiune pe care o simți acolo?
Ignor presiunile exterioare de orice fel, în general. Așteptările celorlalți de la mine mă interesează foarte puțin. Doar așa reușesc să trăiesc echilibrat, departe de vortexul standardelor stupide.

Care sunt locurile tale favorite din LA?
Sycamore Kitchen, o terasă pe La Brea cu cele mai gustoase salate din lume, Hunington Gardens din Pasadena și Mulholland Drive.

Ce „te ține“ în LA?
Nu sunt aici pentru că „ține“ ceva, ci pentru că aici vreau să locuiesc. O periodă cel puțin…

Dacă ar fi să creezi câte o bijuterie pentru fiecare dintre cele trei orașe în care călătorești adesea, LA, București și Iași, orașul natal, cum ar arăta ele?
Pentru Iași aș sculpta o frunză de tei, din motive evidente, Bucureștiul ar fi simbolizat printr-un pandantiv în formă de arcadă, iar Los Angelesul ar avea parte de o săgeată. Și asta pentru că e orașul care îți permite să țintești departe.

Ai tot ce-ți dorești în momentul de față?
Nu, dar nu e foarte important să am tot ce-mi doresc acum, ci doar să fiu pe drumul spre ce mi-am propus.
Te-ai vedea trăind din nou în România? Sigur. N-am dezvoltat niciodată vreo aversiune față de România și vin mult mai des în țară decât s-ar crede. Am nevoie însă de un motiv mult mai puternic decât un simplu moft ca să-mi reconfigurez geografic viața.

Bijuteriile MoonCast by Monica Bârlădeanu

Monica se lasă inspirată de natură când creează inele, brățări, cercei sau pandantive. Se simte atrasă iremediabil de asprimea pietrelor, a rocilor vulcanice sau de textura cochiliei ariciului de mare, despre care crede că are o granulație superbă. Bijuteriile pot fi achiziționate de pe www.mooncastjewelry.com.

Foto: Edward Aninaru; Make-up: Alex Abagiu

Articol publicat în revista Unica, martie 2015