Mi-am pus întrebarea și-am început să scriu. Când mi s-a făcut teamă că lista devine prea lungă, m-am oprit. Nu părea că sunt așa de multe. În fond, am sărit cu parașuta, am vorbit în public, m-am dat în cel mai rapid roller coaster din lume și chiar în unele destul de dubioase, am făcut parasailing, jeep Safari, am mângâiat un tigru în cușcă (mda, viu) și alte acte necugetate. Aș fi zis despre mine că nu sunt chiar iepurele junglei urbane. Am citit, m-am documentat și când explicațiile din cărți nu mi-au mai fost suficiente, m-am dus la psiholog. Păi, nu știe el cel mai bine cum stă treaba cu emoțiile astea? Miruna Stănculescu, unul dintre terapeuții mei favoriți (www.mirunastanculescu.ro), mi-a răspuns la întrebări. Și, culmea, am început să-i găsesc un sens fricii de orice fel. 😊
Ce este frica și cum ne poate afecta ea deciziile?
Frica nu este un blestem, ci o emoție. Ca toate emoțiile noastre, are la bază o intenție biologică bună. Aceea de a ne păzi pielea. Lucru util la începuturile noastre ca specie, când ce nu ne speria ne putea mânca de prânz. Între timp, am ajuns în vârful lanțului trofic, doar că partea aceea de creier responsabilă cu panica nu a prins de veste. Așa că “ce ne facem cu oricare dintre acestea” a devenit frică de șef, de pildă.
Chestia este că anxietatea este înalt inconfortabilă – pune stăpânire pe tine, palmele îți transpiră și, mai apoi, tot corpul. Inima o ia la trap, începi să tremuri și să ai senzații de leșin. Ți se strânge stomacul și ți se întunecă privirea. Cam acesta e momentul în care frica se simte ca și cum ar fi periculoasă și, mai mult, ca și cum ar fi justificată. Ca și cum ceva îngrozitor ar urma să se întâmple în orice moment. Și pentru că este atât de inconfortabilă, declanșează imediat mecanisme de apărare. Mie îmi place să spun că nu frica ne creează probleme ci comportamentele pe care le avem pentru a scăpa de ea, comportamente care nu fac decât să-i consolideze poziția.
Să mă explic. Frica declanșează două mecanisme. Primul este cel de evitare. Al doilea este cel al justificării pozitive. Cum funcționează? Să presupunem că am anxietate socială, adică îmi este inconfortabil să întâlnesc oameni noi. Prima tentație este aceea de e evita situațiile în care ar trebui să interacționez cu oameni necunoscuți. Pare logic, nu? Nu-mi place, evit. Și, cel mai probabil, sfârșesc prin a avea și o explicație. Cum ar fi, de exemplu cea că nu merită să-mi pierd timpul sau că nu are rost să mă agit pentru că nu voi fi acceptat. Și cumva, nu numai că pierd orice șansă de a putea contrazice (cu dovezi) axioma pe care mi-o dictează frica ci ajung să mă conving e mine că e logic și justificat ce fac.
Tot frica este cea care poate face să pară că a nu lua nicio decizie este “safe”. La prima vedere, pare că te pune la adăpost de consecințe. Doar că a nu decide este tot o decizie (decizia de a nu lua nicio decizie) și este și ea, ca orice altă decizie, purtătoare de consecințe.
Cum putem transforma frica în ceva pozitiv, folositor? 😊
În primul rând avem nevoie să depășim conceptul de emoție negativă. Nu există așa ceva. De la bucurie și dragoste la frică, rușine, tristețe sau furie, emoțiile nu sunt negative sau pozitive. Sunt doar emoții și rolul lor este acela de a semnala ceva. Așa că primul pas în a tranforma orice emoție, deci inclusiv frica, în ceva pozitiv este să înveți să nu o eviți și să asculți ce-ți spune. Doar așa poți trece de la frică la curaj. Adică de la frică la managementul fricii.
Neal Donald Walsch are un video foarte interesant despre frică…
El spune că toate fricile își au originea în frica de moarte. Și dacă nu ți-e frică de moarte, nu ți-e frică nici să trăiești… Ce părere ai despre asta?
Sigur că ne temem de moarte. E instinctiv. Dar mai e ceva care se iscă din combinația conștiința de sine și conștiința morții – nevoia de atingere a potențialului maxim. Așa se face că studiile arată că frica de moarte este direct proporțională cu gradul perceput de neîmplinire. Adică nu ne e frică neapărat că murim cât ne este teamă că s-ar putea să nu mai avem timp să ne împlinim pe deplin.
Tot el spune că definiția fricii este credința că “nu putem avea lucrurile de care credem că avem nevoie. O persoană care nu are nevoie de nimic nu are nicio frică”…
O persoană care nu mai are nevoie de nimic este una care nu-și mai dorește nimic. Poți ajunge acolo pentru că le ai pe toate și ce rost mai are sau pentru că nu ai nimic și ce rost mai are. În oricare dintre variante, moartea devine unicul pas logic. Pe de altă parte, nu ne este frică de ce se va întâmpla ci, mai degrabă, de răspusul incert la întrebarea “mă voi descurca?”. Așa că, din nou, studiile arată că nivelul de anxietate este, de multe ori, invers proporțional cu cel al încrederii în sine. Și mai este un aspect interesant. Prevedem foarte prost. În 85% dintre cazurile de îngrijorare, de dovedește că lucrurile se termină cu bine. În restul până la 98% avem nevoie de o adaptare a planului, dar ne descurcăm. Rămân doar 2% care sunt justificate (adică ne dau de furcă) și care, oricum, ni se trag de altundeva decât credeam noi.
Cum apare frica în relațiile romantice și cum poate fi ea “vindecată”?
Frica nu e o boală, deci nu are nevoie de vindecare. Are nevoie de asumare. Când vine vorba de relații, vorbim de marele V. Adică de V de la vulnerabilitate. Îmi pasă, mă expun, îmi arăt imperfecțiunile – devin vulnerabil. Dacă îmi pasă destul atunci devin de-a dreptul VULNERABIL. Este deci firesc să-mi fie frică. Orice lucru care e important pentru mine va veni la pachet cu anxietatea generată de posibilitatea de a-l pierde și de a avea de gestionat suferința implicită pierderii. Dacă vreau să trăiesc o viață cu sens, atunci am de admis că frica va fi un tovarăș de drum. Care va avea rolul de a marca lucrurile sau oamenii care contează pentru mine.
Cum percep copiii fricile în comparație cu adulții?
Studiile arată că 90% dintre copii (2-14 ani) au cel puțin o frică specifică. Cei mai mici (0-2 ani) se sperie de zgomote puternice, de străini sau de pierderea părinților. Urmează (3-6) stadiul figurilor imaginare (fantome, dezastre, ființe supranaturale sau intuneric). De pe la 7 ani fricile copiilor devin mai încastrate în realitate, mai specifice (de un anumit pericol, de un anumit animal, etc.) Ce e important de înțeles este că un copil se va speria, dar că normalizarea fricilor depinde de părinte. Poate că îți este cunoscută scena în care copilul cade și, înainte să decidă dacă plânge sau nu, caută ochii părintelui. Dacă acesta zâmbește și este calm, de cele mai multe ori copilul va zâmbi și el. Dacă părintele se sperie sau este nervos, copilul va reacționa ca atare.
De ce adulții au mult mai multe frici decât copiii?
Pentru că avem mai multe cunoștințe, gândim mai mult și asta ne face să complicăm lucrurile și să avem împresia că fricile noastre sunt justificate. Pentru un copil, de pildă, în groapa cu nisip găsești doar distracție nu și microbi. Iar zborul cu avionul e doar interesant nu și periculos. “Sindromul lumii periculoase” se învață. Din știri și emisiuni live, din poveștile altora și, pe alocuri, din propriile noastre experiențe.
O statistică spune că 98% dintre gândurile noastre sunt repetitive… Ceea ce poate însemna că putem avea gânduri care se repetă de ani de zile, incluzând anumite frici. Ce-i de făcut cu gândurile astea repetitive, cum poți să le ții sub control?
Păi e logic… Problemele și sensibilitățile noaste sunt repetitive. Gândurile noastre sunt doar o reflectare a acestor preocupări. Unul dintre primele lucruri pe care le adresez în lucrul cu clienții mei la terapie este achiziționarea obișnuinței de a fi atent la ce gândești. Despre propria persoană și despre lume. Suntem educați să fim atenți la ce vorbim cu ceilalți și la ce lăsăm să se vadă în afară. Nu ne spune nimeni că ceea ce ne spunem este cel puțin la fel de important, dacă nu mai important. Pentru că dialogul meu interior este cel care determină emoțiile mele și tot el este cel care va determina comportamentele mele. Dacă conștientizez și înțeleg ce gândesc atunci pot înțelege și care este, de fapt, problema care mă preocupă. Așa de pildă, pot înțelege că rămân prins într-o relație disfuncțională pentru că mi-e teamă de singurătate și nu pentru că iubesc omul. Sau, tot așa, pot ajunge să accept că mă gândesc că avionul o să se prăbușească nu este o dovadă că asta se va și petrece. Ori pot înțelege de ce dorința de perfecțiune mă poate face să procrastinez.
Eckhart Tolle spune că unul din motivele pentru care ne facem griji este că tindem să ne proiectăm în viitor, în loc să trăim în prezent…
Frica are nevoie de viitor pentru a-și pleda cauza. Din punctul ăsta de vedere, prezentul este un sanctuar. Frica folosește trecutul pentru a căuta argumente, sare grațios (ca o gazelă) peste prezent și se folosește de viitor pentru a proiecta scenarii cu sfârșit dramatic. De multe răspunsul la întrebarea, “eu ce știu concret acum” te ajută să pui în evidență diferența dintre scenariu și realitate. Nu de alta, dar vorba unei foste profesoare de ale mele “ce urmează după dacă e doar imaginație”. Creierul nostru nu face diferențe chiar așa de mari între imaginație și realitate. Așa că, dacă proiectez un scenariu în viitor, va acționa ca și cum lucrurile chiar așa sunt. Spuneam mai sus că prevedem prost… Asta se aplică inclusiv la estimarea capacității noastre de a ne descurca cu ceea ce se petrece în viața noastră. Ne subestimăm. Altfel spus, chiar dacă cel mai negru scenariu se va petrece, ne vom descurca cu mult mai bine decât estimăm atunci când ni-l imaginăm.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
