Teama de eșec

O glumă
În spatele oricărui bărbat de succes se află întotdeauna o femeie care credea că nu are cu ce să se îmbrace.

O temă
Astăzi despre eșec și despre frica pe care o generează. Ce îmi place mie mult la tipul ăsta de frică este gradul înalt de iraționalitate. Totul începe din copilărie și are la bază îndemnul general valabil de a fugi de lucrurile care au cel mai mic iz de neplăcere. Principiul acesta se afla la baza diverselor „fugi” din viețile noastre personale (denumite academic și pretențios „tehnici de evitare”). Același mecanism ne face să evităm din răsputeri dezamăgirea (deși ea este doar un prilej de recalibrare a așteptărilor) sau conflictul (deși el este doar o oportunitate de a afla că am călcat pe careva pe vreun bombeu existențial).

 

Dar să ne întoarcem la eșec. Definiția din DEX ni-l prezintă (cu pluralul lui buclucaș cu tot) ca fiind: înfrângere, insucces, neizbândă, nereușită într-o acțiune. Prima reacție după citirea definiției e de natură să îți creeze deja urticare existențială. Nu de alta dar înfrângerea e pentru cei slabi, insuccesul pentru neposesorii de reușită, neizbânda pentru cei lipsiți de vână iar nereușita pentru fraieri. În plus, probabil că citirea definiției activează automat toate ședințele moralizatoare din copilărie despre bețișoare nereușite, despre note din jumătatea de jos a lui 10 sau despre neintrări la examene.

Orice părinte care se respectă crede necesar să condiționeze eșecul de o experiență negativă. De cele mai multe ori, inițiativa are scopuri lăudabile adică își propune să arate progeniturii că eșecul nu e o activitate apreciată și că ar fi util ca demersurile copilului să fie generatoare de succes. Ce speră părintele să obțină este motivația de a avea succes. Ceea ce e corect. Doar că obține acest lucru prin intermediul fricii de eșec. Astfel, eșecul un precursor inevitabil al succesului devine oaia neagră existențială și capată puterea să îmi gestioneze existența sau chiar să mă oprească de la a mai exista cum îmi doresc.

 

De ce afirm că, de fapt, avem de-a face cu precursorul inevitabil al succesului? În primul rând, opusul logic (nu semantic) al succesului nu e eșecul ci descurajarea. A crede că e rațional posibil să ai succes fără eșecul derivat firesc din adaptare și din învățare este, cred eu, doar un act de aroganță irațional-intelectuală. Pentru că nu datul în bară te oprește de la îndeplinirea visului ci încetarea actului de căutare a soluției de punere în practică a ceea ce-ți dorești.

 

Al doilea este că, nu știu dacă v-ați propus vreodată să vă uitați atent, dar lumea e plină mai degrabă de eșec, nu de succes. Lucru firesc, de vreme ce ne mândrim că suntem o rasă de exploratori și de inventatori. Așa cred eu că, a putea s-o dai în bară cu un grad optim de relaxare, este dovada clară că ne-am câștigat dreptul la evoluție. E ceea ce ne desparte de restul mamiferelor. Nu actul datului în bară ci capacitatea de a înțelege ceva din el.

 

Al treilea și ultimul e că, de vreme ce gândim prin comparație, pentru progres (și eventual succes) avem nevoie de informația care ne spune ce să nu facem. Și să nu-mi spuneți că informația cu pricina are vreo legătură cu succesul.

Din cele de mai sus eu cred că suntem gata să ne refacem definiția eșecului. Eu aș propune-o pe următoarea. Eșec: adaptare firească la procesul de învățare și experimentare (fie el concret sau existențial), pas esențial în aprecierea efortului de adaptare, element purtător de informație esențială pentru atingerea succesului. Presupun că în timp ce citiți se iscă o bătălie internă între ceea ce ați învățat până acum și ce mă trezesc eu să redefinesc. Dar mă aștept la asta. Ați fost educați altfel. Numai anii de scoală de până la terminarea liceului înseamnă 12 ani  în care orice încercare de experimentare sau de acomodare a fost penalizată cu note mici. Care au fost penalizate la rândul lor, mai mult sau mai puțin, acasă.

Care sunt preceptele ce pot genera frica de eșec și cum ar putea fi reformulate?

(1) Nu ți-e rușine de ce ai făcut? Adică propoziția standard care face referire doar la rezultatul de moment al unei acțiuni (să zicem nota 5) și nu la contextul care a determinat rezultatul (primul extemporal cu ecuații). Mesajul condiționează legătura intre eșec și umilință, implicit rușine. Problema este că penalizează pentru rezultat fără să ia în considerare că nu e nimic rușinos în multe dintre greșelile noastre. Nu de alta, dar puține dintre ele sunt intenționate. Altminteri, orice proces de învățare devine doar  o mare rușine. Eu aș reformula povestea în: Fii mândru de greșelile tale dacă scopul scuză greșeala.

 

(2) Nu da vrabia din mână pe cioara de gard. Mesajul acesta face referire la siguranța lucrului cunoscut și mai puțin riscant de gestionat. Condiționează legătura dintre necunoscut (nou) și nesiguranță (lipsă de control, implicit eșec). Zicala asta are o parte reală. În sensul că surprinde o abilitate specifică rasei umane. Aceea că idealizăm ce nu avem și ne plictisim rapid când primim. Dar aici se termină utilitatea sfatului. Pentru că, pe de altă parte, dacă nu am fi proiectați să fim nemulțumiți, progresul nu ar fi posibil. Exact la asta folosește idealizarea. Este un artificiu de calcul menit să învingă disconfortul inerent oricărei schimbări. Așa că reformularea ar suna cam așa:  dacă te-ai uitat la vrabie și sigur vrei mai mult, trage aer în piept și întinde mâna după cioară.

 

(3) Știi în ce te bagi? Scoate în evidență diferența dintre hartă (adică ce e în capul tău) și teritoriu (adică ce se va întâmpla în realitate) dar nu la modul constructiv ci prin condiționarea fricii de neprevăzut, implicit de eșec. Mă întreb totuși ce părere ar fi avut Columb săracul dacă ar fi avut grijă în ce se bagă. Primul dintre lucrurile pe care le pierdeam eu personal ar fi fost „popcorn and a movie”, de vreme ce fără un Columb inconștient porumbul mai avea de așteptat la locul lui de baștină. Eu aș schimba preceptul în: Nu e important în ce te bagi, dar e important să crezi că te vei descurca cu surprizele.

 

(4) E important să reușești. Sigur că e important să ajungi la un rezultat, dar oare asta e tot ce contează, rezultatul? Realitatea ne spune, de exemplu, că dacă așa e corect, atunci astăzi nu am fi avut becuri. Legenda spune că Edison a inventat 100 de eșecuri înainte să inventeze primul bec. La fel, nu știu dacă știți dar post-it-ul este un eșec. Cel mai bine vândut eșec al tuturor timpurilor. Carevasăzică, nu e important să reușești ci, mai degrabă, e important ce faci cu nereușitele tale.

(5) E singura ta șansă.   Propoziția asta e primul pas către perfecționism pentru că, de vreme ce e unica mea șansă e doar firesc să fie nevoie de perfecțiune. E un indemn pe cât de irațional pe atât de imposibil de atins. Irațional pentru că în viața reală există întotdeauna mai multe soluții. Poate nu la fel de comune sau la fel de facile ca cea care pare a fi „unica șansă”, dar există și altele, pe lângă cea care pare singura. Imposibil de atins pentru că perfecțiune nu există. Există însă un antidot al perfecțiunii numit procrastinare.  În consecință, aș reformula cam așa: Dă tot ce poți acum mai bun și dacă nu iese cum ți-ai dorit, nu te descuraja, există o altă cale.

 

Care sunt semnele că frica de eșec îți încurcă existența? Găsești aici 10 afirmații.  Dacă răspunzi afirmativ la cel puțin 3 dintre ele, atunci ar fi util să explorezi conceptul însușit despre eșec și să-l rescrii în așa fel încât să îți permită să trăiești după dorință.

Concluziile ar trebui sa fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.

Un film – The imitation game
Pentru mine una, tipul acesta de film este modelul pe care ar trebui să-l văd dimineața pentru că îmi dă mult de gândit. De data asta m-am păcălit. L-am văzut seara și am stat cu ochii pe tavan în loc să dorm. Să vă povestesc de ce… În primul rând, pentru că mă revolt de fiecare dată când văd cum tindem să considerăm oamenii diferiți ca fiind “un eșec” al rasei umane. Omenirea și-a tratat așa multe dintre geniile de care ulterior și-a permis să fie mândră. A inventat chiar și un proces de exorcizare a rușinii și îngustimii de minte numit reabilitare post-mortem.

 

Așadar, avem un geniu introvert și homosexual, care devine tânăr adult în anii celui de-al doilea război mondial. Psihologic vorbind, supraviețuirea omului până la sinuciderea lui de mai târziu, este echivalentul supraviețuirii copilului crescut de lupi. Adică un miracol. Ai crede că pe durata vieții lui omenirea a luat notă de inventarea primului calculator? Ei na, s-a prins că avea probleme de comportament și că era homosexual. Post-mortem ne-am spălat rușinea că l-am castrat chimic și l-am marginalizat și îl prezentăm acum drept inventatorul primului calculator.

 

Alan Turing, dragul de el, s-a încăpățânat să țină cu omenirea care îl trata ca un rebut, a decăzut din drepturi eșec după eșec (cu ridiculizarea lui cu tot) și a făcut real ce exista în mintea lui. Nu numai asta, dar a mai trăit și chinul de a lua decizii cu un impact moral distrugător.

Eu vă propun să vedeți filmul și apoi să vă păstrați timp pentru a reflecta la următoarea întrebare: este eșecul o rușine? Sau, mai degrabă are șanse să devină o rușine, catalogarea unui om sau a unei acțiuni ca fiind “un eșec’?

 

O carte – Iubita mea Sputnik
O carte Murakami. Nu cea mai bună dintre ele. Dar care adresează subiectul imperfecțiunii existențiale. Pentru că eroina este în întregime imperfectă. Am scris destul așa că dincolo de a vă spune, că deși nu cea mai bună dintre cărțile lui bune, Iubita mea Sputnik, este destul de bună încât să fie o lectură ce lasă loc de relaxare, asociată cu un strop de introspecție. Pentru că, după cum spune Murakami,  “avem nevoie și de o cantitate de lucruri inutile în viața noastră imperfectă. Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viața noastră și-ar pierde până și imperfecțiunea”.

Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com