Pentru că nu încetează să mă surprindă cu expertiza, umorul și recomandările sale, i-am lansat psihologului Miruna Stănculescu invitația de a scrie constant pe blogul The Idealist. Așadar, în fiecare luni veți avea o temă de gândire pentru toată săptămâna. În plus, găsiți și câte o recomandare de film și una carte pe subiect, ca să fie și mai ușor de digerat. 😊 Enjoy!
O glumă
„Să lăsăm femeile frumoase bărbaților fără imaginație.” Marcel Proust. Sau varianta balcanică și anonimă „Nu există femeie urâtă. Doar băutură insuficientă”.
O temă
Astăzi despre frumusețe. Și implicit despre urâțenie. Le pun împreună pentru că nu le putem percepe separat. Nu există o zonă de scoarță care se ocupă cu frumusețea și alta care se ocupă de urâțenie. Informațiile se procesează pe aceeași zonă ceea ce implică faptul că ne uităm la un continuum și nu la o declarație ireversibilă. Ca să complic lucrurile și mai mult, frumos nu înseamnă doar… frumos. Și nici urât doar… urât.
Iată definițiile din DEX pentru frumos sau urât. Ambele sunt lungi de jumătate de pagină. Dar dacă investiți timp să le citiți devine de înțeles de ce ne străduim de când ne-am conștientizat ca specie să fim frumoși. Pentru că în ambele cuvinte sunt incluse o mulțime de alte implicații. Frumosul implică și „care trezește admirație din punct de vedere moral” sau ”a fi cuviincios, a fi lăudabil”. Urât, la rândul lui implică și „necuviincios, imoral, reprobabil” sau „lipsit de armonie”. Adică nu poți doar frumos sau urât ci ai de făcut față întregii definiții.
Poate sunteți tentați să credeți că fac semnatică…. Ei bine nu… Efectul de Halou ne demonstrează că realitatea-i tristă. Omul frumos e perceput automat și mai deștept și mai moral și, de ce nu, și mai devreme acasă. Deci sfârșim cu două ecuații: frumusețe = bun, moral acceptat și urâțenie = rău, imoral, malefic. Aceste ecuații se regăsesc nu numai în limbaj dar și în literatură, în media și, implicit, în viața noastră de toate zilele.
Și nu e singurul caz, de vreme ce așa ne funcționează mintea. Iată, de pildă, o lucrare despre semnificațiile asociate cu… părul roșcat în literatură. Dacă o parcurgeți o să înțelegeți că nu ai cum să fii doar roșcat, ci toate celelalte lucruri asociate cu roșcatul și că, în interacțiunea cu un interlocutor, vei avea parte și de prejudecățile de care acesta e conștient sau nu.
Să mergem mai departe cu exemplul lui Susan Boyle. Probabil știți povestea ei. Dar vă încurajez s-o revedeți. De data asta, fiind atenți la fețele celor care se uită la ea până în momentul în care începe să cânte și ce comentează după ce o aud. Ideea este, că deși vocea și aparența, nu au nicio legătură nu a trecut nimănui prin cap că ar putea avea și voce. Acesta este efectul de halou.
Aici găsiți o poză făcută în 2015. Din diferențe înțelegem că Susan a adus și ea tribut regulilor de înfrumusețare. Lucru firesc, de vreme ce antropologii au dovedit că folosim cosmetice de vreo 30.000 de ani, cosmetice model neanderthal. Nu știu ce definiții erau în vogă pe vremea aia, dar cele pe care le folosim acum au rezultate cel puțin suprinzătoare. Și mă gândesc că poate credeați că ne cumpărăm cosmetice pentru că vrem să arătăm mai bine. Și de-asta, dar nu numai.
Un studiu desfășurat pe consumatoarele de creme anti-rid și anti-celulită au concluzionat că marele câștig al utilizatoarelor nu era frumusețea ci starea de bine generată de „a avea grijă de tine” respectiv scăderea anxietății și a sentimentelor de vinovăție generate de neîngrijire. S-a dovedit că cel mai bine erau percepute produsele care scoteau în evidență importanța lui „a avea grijă de tine” și că nu conta că făceau acest lucru tocmai prin generarea sentimentelor de vinovăție și anxietate legate de gradul prezent de neîngrijire al cumpărătoarei. Practic, cel mai bine se vând cosmeticele care îți spun că ești urâtă tocmai pentru că au pe cutie o față sau un fund perfecte, făcându-te să speri că utilizarea conținutului ar putea face să apuci ziua în care vezi și tu în oglinda personală același rezultat.
Cursa contra urâtului a fost până recent o îndeletnicire feminină. Dar, datorită schimbărilor de sex-roluri din ultimii 50 de ani, bărbații, pentru care acum nu mai ajunge să „stea pe portofel”, încep să aibă îngrijorări estetice. Găsiți aici un articol care vă poate da o impresie despre amploarea chestiunii. Articolul începe prin a menționa că „o singură aplicare pe zi vă garantează buze sexy” nu se mai referă exclusiv la femei. Cum explică psihologia evoluționistă asta? Varianta evoluționistă de pe vremea bunicilor spunea că bărbații sunt în căutarea de tinerețe și frumusețe iar femeile în căutare de statut și bunăstare.
Ideea din spate era simplă. Biologic vorbind, sperma este ușor de găsit – bărbații produc în medie 1500 de spermatozoizi pe secundă. Prin comparație, un ovul e mult mai greu de găsit – femeile eliberează doar un ovul pe lună și fiecare fetiță se naște cu provizia de ovule pentru toată viața. Mai mult, graviditatea reprezintă o investiție de nouă luni pentru femeie în timp ce contribuția bărbaților se reduce la (o medie) de 12 minute.
Ca urmare, susțin evoluționiștii, femeile vor tinde să fie din ce în ce mai selective cu partenerii sexuali și îi vor alege pe cei care vor avea resurse pentru creșterea copilului. Bărbații își permit să fie mai puțin mofturoși și deci se limitează la lucruri mai palpabile adică la semnele vizibile de fertilitate. Asta era, deci, situația pe vremea bunicilor sau chiar a părinților noștri. Dar, azi, vremurile sunt altele. Studiile noi sugerează că, odată cu obținerea egalității financiare, lucrurile se schimbă. Și că, de vreme ce, sexul nu presupune obligatoriu maternitate și nici nevoi financiare nu mai există, femeile încep să aibă alte criterii mai concrete, mai axate pe fizicul bărbaților.
Dar oare ce e frumos? Aici? Sau poate aici? Cine decide și oare unde se oprește? În Japonia există o nouă modă. Aceea de a-ți strâmba dinții drepți pe bani mulți pentru a putea căpăta ceea ce se numește „the yaeba look”, plăcută de bărbații japonezi care o găsesc… copilăroasă.
Haideți să vedem totuși dacă găsim elemente universale care să se păstreze în definiția frumuseții (și implicit a urâțeniei), indiferent de cultură. Fețele simetrice sunt percepute ca fiind mai atrăgătoare până și de bebeluși (care nu au apucat să fie „defectați” de elementele culturii în care s-au născut). O piele fără imperfecțiuni este de asemenea o preferință universală sau un maxilar pătrățos pentru bărbați sau pomeți înalți pentru femei. Probabil că mai sunt și altele pe care nu le știu eu dar, oricâte ar fi, sunt mult mai puține decât cele care sunt dictate de cultură sau de preferințele personale. Ceea ce ne duce către concluzia că frumusețea nu este obiectivă ci, finalmente, subiectivă și extrem de influențabilă ca percepție.
Totuși, de ce ne batem capul atât de mult cu frumusețea și, mai ales cu înfățișarea, cu aparența fizică? Răspunsul științific e simplu. Operăm, constant și coerent, cu o eroare de evaluare, eroarea de evaluare a frumuseții. Adevărul gol-goluț este că o duci mai bine dacă arăți bine. La orice vârstă și în orice împrejurare, oamenii percepuți ca arătând bine sunt judecați mai favorabil, tratați mai bine și cu mai multă indulgență. Mamele oferă mai multă afecțiune copiilor care arată bine. Profesorii care arată bine sunt mai apreciați de către studenți. Adulții atractivi sunt plătiți mai bine și au mai multe șanse să își găsească un partener decât cei percepuți ca fiind mai puțin atractivi. Judecătorii sunt mai indulgenți cu infractorii care arată bine. Creierul nostru este un detector de frumusețe atât de performant încât sunt suficente 30 de milisecunde pentru a decide corect (adică în conformitate cu standardele științifice și culturale) dacă o față este atractivă sau nu.
Există mulți factori care intră în evaluarea atractivității – felul în care ne îmbrăcăm, felul în care ne purtăm, postura sau chiar chestii greu sau imposibil de schimbat (și deci nedrepte) gradul de bunăstare, rasa sau forma corpului. Dar dincolo de toate acestea singurul lucru care se regăsește cross-cultural este frumusețea feței. Nu am spațiul necesar aici pentru a intra în detalii despre ceea ce înseamnă știința unei fețe considerate sau evaluate ca fiind frumoasă. Dar puteți găsi aici mai multe informații. O să mă mărginesc să comentez că, științific dovedit, o față este percepută ca fiind mai frumoasă și dacă proprietarul ei are dispoziția să o facă să zâmbească, dacă zâmbetul este autentic și reflectă liniște interioară ori dacă posesorul ei este odihnit (da, da, dacă posesorul a dormit destul).
Frumusețea e nedreaptă, dar nimeni nu te împiedică să faci cât mai mult cu ce ai. Și da, lucrurile sunt împărțite… N-o fi ea frumusețea doar în ochii privitorului dar cu măsura cu care izvorăște din canoane, izvorăște și din interior.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film: Gia
Un film despre unde ajungi cu prea multă frumusețe. Pentru că, poate n-o să credeți dar frumusețea are dezavantajele ei. Studiile arată că există situații în care frumusețea nu lucrează pentru tine ci împotriva ta.
De exemplu, chiar dacă e adevărat că ar putea să te ajute la angajare, la fel de bine ar putea să te încurce, mai precis în cazul în care cel care te angajează e de același sex, angajatorul de același sex cu tine tinzând să se ferească de competiție nu s-o încurajeze. Similar, femeile frumoase tind să fie percepute ca fiind mai puțin competente, mai ales dacă mediul este supus stereotipului de gen (adică, mai puțin academic exprimat, misogin). De asemenea oamenii frumoși sunt percepuți ca având realizări datorate mai degrabă felului în care arată sau a norocului decât a competențelor sau talentului lor.
În fine, filmul ne spune povestea reală a top-modelului Gia Carangi, ajunsă pe copertele celor mai tari reviste direct din restaurantul de familie al tatălui ei. Prea mult frumoasa ajunsă peste noapte de la Philadelphia la New York la 17 ani, moare la 26 de ani, răpusă de SIDA. În care răstimp dovedește că a avea întrega lume la picioare nu înseamnă a avea pe cineva alături. Că frumusețea impresionează dar lipsește de compasiune și de înțelegere. Un rol de excepție al Angelinei Jolie, singurul în care (părerea mea, modestă și neavenită) a reușit să fie mai mult decât frumoasă.
O carte: Frankenstein
De vreme ce filmul este despre frumusețe am zis să punem cartea care reprezintă partea cealaltă a poveștii, adică urâțenia. Și ce o poate reprezenta mai bine decât ceea ce a devenit simbolul urâțeniei – Frankestein săracul. Mie îmi place să spun că avem o poveste despre narcisistul patologic (Victor Frankenstein) și ceea ce se naște din narcisismul lui – coșmarul perfect al narcisistului – o versiune mai mult decât imperfectă a propriei creații, a lui, adică. De sunteți amatori de psihologie aplicată în literatură, găsiți aici o argumentare care mi-e mi-a plăcut despre Victor Frankenstein și probleme lui psihologice.
Cartea ne ajută să vedem în acțiune stereotipia urât = malefic, rău, de care aminteam la începutul temei. Dar dincolo de asta, ne învață simbolic să vedem dincolo de urâtul și de frumusețea aparentă. Pentru că, până la final, Frankenstein se dovedește mai uman (deci mai frumos) decât creatorul lui.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
