O glumă
Doi puști se ceartă cu foc și sunt surprinși de profesor. De ce vă certați?, întreabă acesta. Unul dintre puști spune: am găsit o bancnotă de 100 de lei și am decis că o să o ia ăla care spune minciuna cea mai gogonată. Ar trebui să vă fie jenă!, îi admonestează profesorul, la vârsta voastră nici nu știam cum e aia să minți! Așa că puștii i-au dat profesorului bancnota câștigată cinstit.
O temă
Astăzi despre minciună. Subiect pe care aș vrea să îl includ în ciclul „reabilitate”. Minciuna e un concept paradoxal. De ce? Pentru că e una dintre acele chestii pe care le facem absolut toți, aproximativ în fiecare zi, foarte puțini dintre noi recunoaștem și marea noastră majoritate ne declarăm împotriva actului în sine.
Eu o să încep prin a face afirmația că suntem niște mincinoși notorii. Ne place sau nu, deși declarăm că adevărul este o valoare călăuzitoare, nu avem cum să spunem adevărul tot timpul și nici nu e de dorit să o facem. Până și răspunsul la cea mai simplă dintre întrebări – ce faci? – cunoaște nuanțe și poate fi mai mult sau mai puțin detaliat. Și, pe bune și pragmatic, dacă întrebarea te surprinde (vorba românească) pe budă, și răspunzi altceva decât ce faci, se cheamă că minți. Asta implică practic că orice interacțiune din viața noastră de zi cu zi va suferi un anumit grad de editare a adevărului.
Chiar dacă nu pornim la drum cu intenția de a fi nesinceri, suntem tributari nevoii de a susține și prezenta o imagine de sine, de a influența interacțiunile în direcția pe care ne-o dorim sau de a fi acceptați de către interlocutori. Din care cauză, conținutul minciunilor noastre de fiecare zi se încadrează în cinci categorii, în ordinea frecvenței: (1) sentimente și emoții, (2) acțiuni, planuri și pe unde umblăm, (3) cunoștințe, reușite și eșecuri, (4) motivarea comportamentelor, (5) fapte și bunuri aflate în posesie.
Astea-s categoriile dar de câte feluri sunt minciunile? Aș începe cu împărțirea lor în centrate pe sine și centrate pe altă persoană.
Minciunile centrate pe sine sunt menite să protejeze (psihologic vorbind) mincinosul sau să-i promoveze interesele. Dacă vorbim de rolul de protecție atunci este vorba de evitarea dezaprobării, stânjenelii sau ridicolului, conflictului sau rănirii emoționale. Pe măsură ce minciuna devine un instrument ne îndreptăm către partea în care servește atingerii de scopuri. Marea majoritate a minciunilor fac parte din prima categorie, cea cu rol de protecție psihologică.
Minciunile centrate pe altă persoană sunt complementare celor centrate pe sine. Sunt de asemenea menite să protejeze psihologic sau să avantajeze doar că de data asta nu pe mincinos ci pe altcineva. Partea de protecție vizează scutirea unei alte persoane de penibil, dezaprobare, conflict sau sentimente rănite. Cea de facilitare de avantaje are, de regulă, treabă cu a compensa sau a echilibra o situație percepută de mincinos ca fiind nedreaptă. Minciunile centrate pe alții sunt percepute, de regulă, în categoria altruism.
Și poate credeți că suntem excesiv de altruiști. Ei bine, nu. Marea majoritate a minciunilor sunt din cele centrate pe propria persoană. Vestea cea bună este însă că, cele mai multe sunt din categoria celor menite să ne protejeze psihologic și doar rareori mințim pentru a obține un avantaj. Ceea ce se regăsește și într-un studiu făcut pe englezi. Cum am mai zis și altă dată, nu pentru că noi n-am minți ci doar pentru că doar ei fac studii.
Dar, dincolo de faptul că toți mințim, oare care dintre noi mințim mai abitir? Studiile spun că în condițiile propice (presiune + motivație) toți sfârșim prin a minți. Ce-i drept unii dintre noi facem din asta un mod de viață, ceea ce ne spune că doar puțini dintre noi suntem înclinați exclusiv către manipulare sau către Machiavelli și, respectiv către scopul lui cel care scuză mijloacele. Totuși studiile arată că mincinoșii fervenți nu se încadrează întotdeauna în categoria celor cărora nu le pasă decât de propriile interese. Ce trăsături de personalitate predispun oare la spus minciuni? Extroverții sunt mai inclinați să mintă pentru că sunt mai sociabili și deci mai interesați să fie acceptați. La fel și un nivel scăzut al încrederii în sine sau nemulțumirea privind atractivitatea personală sunt predictori pentru o „producție” de minciuni accentuată. Dacă este să ne uităm și la categoria auto-iluzionare (tot minciună, doar că a mea și către mine însumi) atunci aici cel mai înalt scorează depresivii (tema fiind lipsa de control asupra lumii și a altor persoane).
Care este linia de demarcație între normalitate și patologic? Eu aș tinde să împart mincinoșii în trei categorii: albi, gri și negri.
Mincinoșii albi suntem marea noastră majoritate. Minciunile albe sunt cele firești, adică strict necesare pentru protecție. Mințim pentru a încerca să ascundem o greșeală și pentru a scăpa din bucluc, scopul fiind evitarea repercusiunilor și a responsabilităților. Mințim pentru a ne salva reputația, scopul fiind evitarea rușinii și a devalorizării publice. Mințim pentru a proteja sentimentele unei alte persoane, scopul minciunilor albe fiind creșterea acceptabilității sociale prin evitarea rănirii sentimentelor celorlalți.
Mincinoșii gri indică deja ceva semne de întrebare. Minciunile gri sunt rare la oamenii fără probleme de personalitate pentru că sunt generatoare de vinovăție. În această categorie, mințim pentru a ne îmbunătăți reputația sau influența cu scopul de a ne prezenta într-o lumină mai bună sau de a ne ușura obținerea unui statut. Mințim pentru a manipula, scopul fiind dezavantajarea unei alte persoane sau, pur și simplu defăimarea. Mințim pentru a controla informația sau altfel spus omitem informații importante care ar putea schimba radical situația, scopul fiind avantajul propriu.
Mincinoșii negri sunt deja cei cu probleme de personalitate patologice. Mincinoșii patologici intră în categoria sociopaților și mint cu extrem de mare ușurință și în folos personal în principal pentru că nu simt vinovăție. Mincinoșii compulsivi mint, nu pentru că ar avea vreun folos ci pentru că nu se pot abține, învățând probabil acest lucru într-o copilărie traumatizantă. Narcisiștii mint pentru a obține stima celorlalți. Cei afectați de borderline au comportamente riscante sau promiscue și vor minți pentru a încerca să le ascundă. Personalitățile histrionice vor minți din nevoia de a dramatiza lucrurile și pentru a obține atenție.
O să mai adaug un singur lucru. Acela că toată această aură controversată a minciunii începe încă din copilărie. Să ridice mâna cel căruia următoarele i se par cunoscute. Ești în copilărie și tocmai ai făcut ceva ce ți se spusese să nu faci. În față ai mutra roșu-grena a părintelui și amenințarea cu pedeapsa. Probabil că sfârșești prin a minți. Eu așa am făcut. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă de voi s-ar fi apropiat un adult colorat normal și care zâmbind sau măcar fiind calm, v-ar fi întrebat ce s-a întâmplat? Ați mai fi mințit?
Ideea de bază este că deși părinții își doresc să promoveze adevărul printre valorile de bază ale odraslei, promovează prin comportament mai degrabă dezavantajele recunoașterii adevărului. Studiile arată că un comportament parental punitiv are ca efect tendința copilului de a ascunde adevărul. Așa că poate odată ajunși părinți (măcar voi că pentru mine e prea târziu) procedați diferit. Modelul comportamental care încurajează adevărul este acela în care (1) îi confirmi copilului că este câteodată greu să spui adevărul și că apreciezi că face acest lucru (2) discuți cu calm eventualele consecințe ale faptei comise și (3) cauți împreună cu el soluții de reparare a situației.
Dacă vreți să citți mai multe despre minciuni vă recomand cartea lui Dan Ariely – Adevărul (cinstit) despre necinste, în care ne poveștește cum îi mințim pe toți și mai ales cum ne mințim pe noi înșine.
Acestea fiind zise, găsiți aici, pentru amuzament, un test care să vă evalueze capacitatea de a spune minciuni. Distracție plăcută.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film: The Invention of Lying
Un film și, mai precis, o comedie de duminică. Povestea începe într-o lume în care oamenii nu știau să mintă. O lume foarte inconfortabilă, în care interacțiunile devin de-a dreptul mitocănești comparativ cu standardele noastre. Eu una m-am distrat pe cinste și nu numai atât. M-am liniștit văzând că lumea mea, cea cu minciuni, e foarte ok. Pentru că poate exprima considerație, delicatețe și protecție. Și dacă asta înseamnă să și minți, vorba francezului, so be it.
O carte: Marile minciuni nevinovate
Cartea ne poveștește despre lumea reală, cea cu minciuni. Conține din belșug din cele de care spunem pentru a ne conforma cu ceea ce așteaptă societatea de la noi. Pentru că, dragii mei, o societate adevărată, la fel ca și părintele obișnuit, doar promovează adevărul dar nu-l încurajează. De vreme ce încă definim normalitatea ca fiind expresia mediei, și „pedepsim” la propriu sau la figurat orice nu se încadrează, e clar de ce devine mult mai simplu și comod să pretinzi lucruri care nu te reprezintă dar care te fac să pari „normal”. O carte despre minciuna de fiecare zi, a mea, a ta, a noastră a tuturor. Minciuna care ne încastrează social și care ne garantează supraviețuirea ca animal social.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
