Știi să asculți?

O glumă
„Orice prost poate condamna, critica sau reclama. Majoritatea  o și fac.” Dale Carnegie.

O temă
Astăzi despre a te face înțeles și a înțelege, adică despre a vorbi și despre a asculta. Aș vrea să începem cu testul. Unul dintre motive ar fi că, în genere, e bine să știi cât mai devreme pe ce te bazezi (vorba lui Moromete). Dar nu de asta încep cu tema. Ci pentru că, odată explorate laturile binecunoscute ale comunicării (adică cum vorbești și, respectiv dacă te pricepi să asculți) aș vrea să termin și eu cu ele și să închid subiectul. Deci, după ce aflați cât de bine stați, lăsați testul deoparte căci poate vă înscrieți la un curs cândva, și haideți să dicutăm despre simbolistica aplicată comunicării verbale.

Să ne ocupăm, mai întâi de ascultat. Nu știu dacă v-ați gândit, dar e poate primul lucru legat de comunicare pe care îl învățăm. S-a stabilit științific că bebelușii recunosc nu numai vocea mamei dar și secvențe de melodii sau chiar de povești dacă au fost repetate suficient în timpul vieții lor intrauterine. Asta presupune că ascultă. Carevasăzică, contrar a ceea ce am putea crede, la început nu a fost cuvântul ci ascultatul.

Vorbitul este despre mine, ascultatul este despre celălalt. Când ascult primesc informații și, dacă știu să ascult cu adevărat, primesc și emoții. Ascultatul este ușa secretă de intrare în lumea și sufletul celeilalte persoane. E poate unul dintre cele mai intime acte. Este o declarație de interes, de susținere și de disponibilitate. “They [dogs] never talk about themselves but listen to you while you talk about yourself, and keep up an appearance of being interested in the conversation. ”, spunea Jerome K. Jerome. Poate că nu întâmplător posesorii de câini sunt mai puțin afectați de depresie decât neposesorii.

Vorbitul este despre mine. În terapie, eu repet, destul de des, un principiu. Anume că „ceea ce spune sau face un om, spune ceva despre el, nu despre mine”.  Obișnuiesc să dau chiar și o temă. Trimit clientul să ceară un sfat, pentru o problemă anume, de la mai mulți prieteni. Îl rog să vină cu sfaturile la mine iar eu îi descriu ce înțeleg eu despre persoana care a dat sfatul. O nimeresc în 99% din cazuri și asta nu pentru că am un contract cu Mama Omida, ci pentru că sfaturile sunt bune pentru cel care le dă nu pentru cel care le primește. Sfaturile reflectă expriența, traumele și poveștile trăite de cel care dă sfatul, nu de cel care le cere.

Vorbitul are legătură și cu „a cere”. Este, până la urmă, cea mai sigură cale de a obține, cât mai exact, ce îmi doresc. Sau măcar de a afla că nu primesc de unde cer.

Vorbitul mai este conectat și cu vulnerabilitatea. Pentru că mă expune. Până la urmă noi suntem caracterizați de ideile și de credințele noastre exprimate. Tăcerea  e un tărâm lipsit de conflict. Vorbirea presupune asumarea de riscuri.

Să înțelegi când te ajută să vorbești și când să asculți presupune să înțelegi ce anume vrei să comunici și ce ai nevoie să ți se comunice.  Presupune să te simți pregătit pentru vulnerabilitatea de a fi conținut și pentru curajul de a conține.

Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.

Un film – Babel, regia Alejandro G. Inarritu
Mie întodeauna mi-au plăcut filmele pe care trebuie să le vezi până la sfârșit pentru că de abia la ultima secvență înțelegi ce a vrut să spună filmul. Mi se pare un act de curaj regizoral să lași omul să investească tot timpul necesar și abia la sfârșit să poată decide dacă i-a plăcut sau nu.  Filmul de astăzi face parte din această categorie. E format din mai multe povești, iar ele capătă sens abia după ce filmul se termină. Vă las pe voi să puneți mesajul filmului cap la cap. Și să decideți și dacă vă place.

Pentru tema de azi, mie mi se pare potrivită povestea în care joacă Brad Pitt și Cate Blanchett. Povestea face vizibil rolul crizei în îmbunătățirea abilităților de comunicare. Odată ce ajungem în situații extreme, fie ele de viață sau de relație, mobilizăm mai multe resurse decât de obicei. În capacitatea de comunicare inclusiv. Aceasta explică de ce cuplurile care trec printr-un eveniment traumatic și reuseșc să rămână împreună, declară ulterior că trauma în sine i-a ajutat să vorbească mai mult, să asculte mai bine și, implicit, să se cunoască mai bine și să experimenteze un nou nivel de intimitate relațională.

O carte – Ce ne spunem când nu ne vorbim, de Chris Simion
Am căutat o carte care să se potrivească subiectului. Sincer, căutam una pe care să o fi citit deja. Dar mai întâi mi-a atras atenția titul, iar apoi descrierea. „Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul, părinţii, prietenii… tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun.

Din  descriere mi s-a părut minunat că cineva a găsit o cale prin care să comunice tot ce avea pe suflet fără a mai avea nevoie de un interlocutor. Pentru că și acesta este un tip de comunicare necesar. Comunicarea cu propria persoană. Așa că am cumpărat cartea miercuri și am citit-o pe nerăsuflate până  joi.

Și mi-am propus ca măcar treizeci de minute pe zi să încerc să nu vorbesc cu nimeni. Să  îi ascult pe ceilalți și apoi să vorbesc doar cu mine. Asta mă va ajuta să înțeleg ce îmi doresc. Și, mai apoi, când vorbesc și cu ceilalți, să știu ce să le cer. Pănă la urmă, vorba autoarei “când nu ceri nimic, nu poți primi mare lucru”.

Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com