O glumă
Nevasta stă pe canapea și coase liniștită. El întră în cameră și începe să comenteze… „Draga mea, fii atentă ce faci!… Ai grijă… Nu vrei să te înțepi…Nu te uita la mine în timp ce coși… Așa… Bravo! Ești atentă la fiecare împunsătură?” Nevasta lasă lucrul de mână jos, se uită la el sâcâită și spune: „Ce naiba e cu tine? E prima dată când cos?” „AICI VROIAM SĂ AJUNG”, zbiară el. „DE CÂTE ORI MERGEM CU MAȘINA, E PENTRU PRIMA DATĂ CÂND CONDUC?”
O temă
Astăzi despre devalorizarea relațiilor. Adică despre cum ajungem de la dor la dezgust sau de la entuziasm la depresie. Nu știu dacă ați stat vreodată să vă gândiți ce anume a mers prost în relațiile care au început cu strigături și s-au terminat cu năbădăi. Până la urmă erați aceeași oameni, nu? Ce anume ne face să nu mai vedem lucruri pe care le vedeam cândva? Cum ajungem să nu ne mai pese sau să nu mai simțim? Cum ajungem de la atracție la amorțeală?
Dacă e să începem cu… începutul, știința spune că la început au fost hormonii. Altfel spus, de prima perioadă a relației se ocupă atracția dintre cei doi. Relația de descurcă și singură. Sfârșitul perioadei în care lucrurile merg de la sine e probabil marcată de prima zi în care ceva nu-ți convine la partenerul tău și nu-ți convine mai mult decât atracția față de el. Acela e poate momentul în care atracția nu mai e suficientă și are nevoie să de implicarea noastră conștientă și activă.
Dar hai să vedem cum ajung lucrurile să nu mai fie ce erau. Unul dintre responsabili este rutina. Tindem să dezvoltăm tipare de comportament în orice relație. Din economie de energie nervoasă și pentru că un lucru cunoscut pare previzibil.
Relația de cuplu nu face nici ea excepție, așa că voi sfârși prin a avea niște tipare. În progamul zilnic, în tandrețe, în relația sexuală. După o vreme, partenerii ajung să știe pe de rost ordinea în care se întâmplă lucrurile. Asta vine cu un grad de confort pentru că de vreme ce pot prevedea exact, am impresia că știu ce urmează să se întâmple. Vine însă și cu sentimentul de plictiseală – de vreme ce totul e la fel, nu se mai întâmplă nimic nou. Practic faptul că ajung să cunosc foarte bine pe cineva stimulează stabilitatea dar e o mare descurajare pentru curiozitate și descoperirea de lucruri noi.
Următorul responsabil este atribuirea valorii. Suntem ființe contradictorii și paradoxale. Cu măsura cu care vrem ca viața să ne fie la îndemână, credem că are valoare doar dacă ne luptăm pentru ea. Un om despre care știi că va fi acolo indiferent ce faci tu îți oferă siguranță, dar de vreme ce nu mai ai de ce să lupți pentru el, pierde semnificativ din valoare. Am văzut de foarte multe ori în cabinet bărbați sau femei care s-au mobilizat doar atunci când partenerul lor a devenit inaccesibil și deci a fost nevoie de luptă pentru a-l recâștiga. Omul despre care „credeam că o să fie lângă mine indiferent ce se întâmplă” și nu trebuia să fac niciun efort a devenit „persoana din viața mea pentru care sunt dispus să mă schimb”, pentru care merita să lupt.
Last but not least, vorba francezului, este disponibilitatea. Adică efortul pe care eu îl fac pentru a mă proiecta într-un mod atractiv în relație. Care, de cele mai multe ori, scade direct proporțional cu durata relației. Dacă la începutul relației avem disponibilitatea de a ne căuta forma cea mai bună, odată cu trecerea timpului ajungem la celebrul „merge și așa”. Asta face, printre altele, relațiile extraconjugale atractive. Amanta nu o să aibă niciodată bigudiuri, o să aibă întotdeauna lenjeria de concurs și nu o să aibă dureri de cap. Amantul nu o să vrea meci sau bere înaintea partidei de sex și nu va fi nervos. Disponibilitatea de a asculta va fi mai mare, la fel și dorința de bună dispoziție.
Nu vreau să spun aici că dragostea, afinitățile cu partenerul meu de viață, valorile și interesele comune nu sunt importante ci doar că, ori de câte ori relația mea scârțâie e poate momentul potrivit să evaluez ce fac cu cele de mai sus. Și, privind lucrurile voinicește și constructiv, să fac un lucru nou, să lupt pentru ceva și să pretind 10 minute sau mai mult că îmi cunosc omul de-o viață doar de-o oră.
Iată și două teste care să vă ajute să vă evaluați percepția despre relație. Aici găsiți variante pentru cuplurile fără copii și aici pe cea pentru familiști.
Cât durează dragostea? Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – It’s complicated
Din nou un film cu mult simț al umorului. Eu una am râs cu lacrimi. Dar după ce am terminat de râs, uitându-mă la distribuție m-am întrebat la ce ne folosește să fim atât de contradictorii în ceea ce ne dorim. De ce cred eu că iarba e întodeauna mai verde în curtea vecinului găsiți aici. Dar, dincolo de asta, de ce sunt “interzisul” și “pe furișul” atât de atractive?
Îmi place să cred că toate astea sunt resurse pe care avem nevoie să le avem acolo. Până la urmă ce mă va face să afectez o relație mă poate face să o și salvez. Suntem proiectați pentru o permanentă căutare a fericirii. Și, dat fiind că avem de făcut asta o viață, avem nevoie de o flexibilitate în criterii. Așa că sunt situații în care ce mă atrage astăzi nu prea mai corespunde cu ce va fi mâine. Dar viața e facută tocmai pentru asta. Să te gândești și, dacă e nevoie, să te răzgândești.
Vă las să vă distrați cu Meryl Streep și Alex Baldwin. Să explorați râzând vulnerabilitățile gânditului și râzgânditului relațional care sfârșeste inevitabil prin a te învăța ceva. Ce anume? Vă las pe fiecare să aflați varianta personalizată. Până la urmă ce înțeleg e ceea ce mă reprezintă.
O carte – Adultery
Cartea de azi vine cu îndoieli de cititor. Paulo Coehlo poate mai mult. Vine însă fără îndoieli de psihoterapeut. Paulo Coehlo poate mai mult ca scriitor, însă pentru tema noastră de azi ceea ce a putut face e suficient. Așa că, dincolo de morala care ne spune că un lucru e bun pentru ce ai nevoie de el și nu pentru ce ți-ar plăcea să fie, cartea își face treaba. Valoarea literară e mai puțin decât poate da autorul dar ceea ce ilustrează e suficient pentru a surprinde că rutina scoate luciul de pe cele mai frumoase vieți (relații). Altfel spus, că o viață (relație) frumoasă e cea despre care cred EU că merită trăită. Iar asta lasă loc și pentru schimbare și pentru râzgândire. Pentru că, de vreme ce noi suntem „work in progress” de la tinerețe pân’ la bătrânețe, asta implică și că perspectiva noastră subiectivă se poate schimba.
Iar asta e bine pentru că presupune că în viața noastră există doar rareori sentințe. Și că ceea ce pare definitiv e, de multe ori, sensibil la recursul schimbării personale. De perspectivă, de viziune sau de viață.
Adulterul (adică deviația de la relația de bază) e o privire paralelă. În viața mea sau, poate, în viața altcuiva. Am scuze dacă e al meu și drepturi dacă e al partenerului. Dacă vă hotărâți să citiți cartea, vă las pe voi să hotărâți de care parte vă situați… De partea omului cu scuze? De partea omului cu drepturi? Odată ce decideți, ar fi interesant să vă uitați în experiența voastră și să elucidați motivele alegerii.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
