O glumă
Știi că ai devenit matur după ce ai concluzionat pe propria piele următoarele:
- orice lovește în ventilator nu va fi distribuit în mod egal;
- nu poți face pe nimeni să te iubească; tot ce poți face e să îi inoportunezi și să îi sâcâi până se panichează și cad în capacană;
- îți trebuie ani mulți să clădești încrederea și doar puțină suspiciune (nu dovezi) să o distrugi;
- nu contează ce haine porți ci doar cum le scoți de pe tine;
- ești întotdeauna responsabil de ceea ce faci, exceptând cazul în care ești celebru;
- vârsta e un preț prea mare pentru maturitate;
- șmecheria în viață nu e să nu te țicnești ci să înveți să te bucuri de nebunie.
O temă
Astăzi despre copii. Nu despre cei externi (adică cei care ne sparg geamurile cu mingea) ci despre cei interni (adică cei care ne deschid noaptea frigiderul în mijlocul regimului de slăbire). Până la urmă, în viața psihică nu e nicio diferență între copiii externi și cei interni. Să mă explic… Dintr-un anumit punct de vedere, cel al Analizei tranzactionale, suntem fericiții posesori a trei instanțe. Eu o să mă refer la modul în care le folosim intern. Dar dacă vă interesează întreaga teorie o găsiți aici.
Să revenim deci la uzul intern al celor trei instanțe. Pe foarte scurt, cea de Părinte se ocupă, în special de “lumea lui trebuie” – regulile, dogmele, principiile. Părintele are ciocolata și biciul, adică (auto)înțelegerea și (auto)critica. Instanța de Adult se ocupă de gândirea logică. Cu ea jucăm șah și rezolvăm probleme. Și uite așa ajungem și la ultima, la instanța de Copil. În mod firesc e cea care ne dă cel mai mult de furcă. Pentru că acolo se păstrează “înregistrările” sentimentelor si emoțiilor atașate de experiențele copilăriei. Copilul gestionează creativitatea, fericirea, bucuria de a trăi. Dorințele și visele.
Și acum, tot pe scurt, aș vrea să mă opresc asupra modului de cooperare care ne dă cel mai mult de furcă. Adică acela dintre Părinte și Copil.
Părintele are două moduri de operare: Părintele Normativ și Părintele Binevoitor. Cel normativ este modelul care dictează, impune, emite principii, protejează prin interdicție, devalorizează, agresează. Așadar, de câte ori eu îmi servesc mie un perdaf ca pedeapsă pentru ceva ce nu a ieșit conform normelor sau planului, sunt un model de Părinte normativ. Modelul binevoitor este modelul care ajută, încurajează, felicită, apreciază, își asumă sarcini. Adică, atunci când sunt înțelegător cu mine și îmi găsesc circumstanțe atenuante sau caut soluții și nu mă învinovățesc, atunci când mă întreb “de ce?” și “cum aș putea să fac mai bine data viitoare?” sunt un model de Părinte Binevoitor.
Pentru că “după faptă și răsplată”, fiecare model de părinte are parte de un model de copil. Parintele normativ are parte de Copilul Adaptat. Adică copilul care se adaptează la cerințe chiar dacă nu îî plac (se supune), care se devalorizează (crede că atât merită) sau care susține în mod sistematic contrariul (adică rebelul). Carevasăzică, ori de cîte ori scap caii și regimul meu de viață se duce de râpă și revin la vechiul stil de viață (nepotrivit și dăunător) e semn că reacționez din instanța de copil, modelul adaptat). La fel, de câte ori renunț pentru că nu am încredere în mine copilul adaptat e cel care mă lasă baltă.
Modelul de părinte binevoitor beneficiază de Copilul Liber. Respectiv, modelul de copil care își exprimă liber trebuințele, nevoile și sentimentele. Copilul liber este și furnizor de intuiție și de creativitate.
Și-acum… Legătura dintre aceste instanțe se face prin dialogul meu interior. Adică ce îmi spun eu despre lume și viață și, mai ales, despre mine. Felul în care eu reacționez nu e ”un dat” ci este rezultatul modului în care eu îmi gestionez povestea despre mine și despre realitate.
Din experiența mea de terapie, noi ne tratăm copilul interior așa cum învățăm de la părinții noștri, în ciuda faptului că, nu o dată, aceștia o cam dau în bară. Adică, de exemplu, dacă am fost tratat copil fiind cu multă critică, matur fiind voi gestiona instanța de copil cu biciul (autocritica) și îi voi da din ciocolată (înțelegere) doar de Crăciun și poate, încă un pic, și de ziua lui. Și tot din experiența mea, copilul nu va răspunde cinstit la întrebarea “ce problemă am?” decât dacă răspunsul va fi primit de către instanța de părinte cu deschidere și înțelegere. Deci, de câte ori reacționați ciudat sau nu așa cum v-ați dori și când vă întrebați “de ce?” obțineți doar un “nu știu” e semn că nu aveți curaj să spuneți deschis care-i problema.
Așa că, poate data viitoare când vă tentează să vă puneți la colțul infamiei sau să vă aplicați o porție serioasă de autodevalorizare, gândiți-vă mai bine. Pentru că lucrurile nu vor rămâne fără urmări. Copilul din voi va replica, la prima ocazie, cu neîncredere de sine, o stimă față de propria persoană de dimensiuni mai mult decât modeste și un boicot înverșunat împotriva oricărui act ce ține de voință.
Povestea e mai lungă, dar de vă faceți tema de azi puteți avea o primă diagramă a structurii voastre personale. Adică veți putea afla cine se află la cârmă în majoritatea timpului.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro
Un film – Viața văzută de Sam
Documentarul pe care vi-l propun astăzi vorbește la prima vedere despre lupta cu viața. Despre doi părinți care se luptă să-și salveze copilul de o boală fatală și foarte rară. Progeria sau boala tinerilor bătrâni afectează puțini copii (200 – 250 de copii la nivel mondial). Sursa este genetică. Copiii se nasc aparent normali dar, începând cu primul an de viață încep să se vadă semnele bolii. Semnele normale ale bătrâneții – căderea părului, arterioscleroza, pierderea în greutate, scăderea densității osoase – încep să se instaleze și să schimbe un copil. Boala imprimă o amprentă specifică care înfrânge până și caracteristicile de sex sau de origine etnică. Un tânăr bătrân are astfel o imagine caracteristică.
Dar nu despre cursul bolii vreau să vă vorbesc. Dincolo de faptul că documentarul prezintă lupta cu boala, ce este un model de urmat este modul în care părinții lui Sam aleg să coopereze cu ceea ce se întâmplă. Modul în care se străduie și reușesc să îi insufle încredere în ceea ce poate face în ciuda limitărilor severe pe care le impune boala.
Și mă întorc la ce spuneam mai sus despre modul în care ar fi util să ne tratăm pe noi înșine… Eu am un soi de “reality check” pentru dialogul meu interior. Mă gândesc ce cred că s-ar întâmpla dacă l-aș livra unui copil și la cum cred că ar reacționa copilul la ceea ce îmi doresc eu de la el. Aproape de fiecare dată simt nevoia să revizuiesc discursul. Așa stând lucrurile, mie mi se pare că filmul devine o vizionare obligatorie pentru fiecare dintre noi. Pentru că nu e nevoie să mă îmbolnăvesc pentru a primi încurajări și pozitivitate. Le pot aprecia și sănătos fiind.
O carte – Micul prinț
Cartea de azi nu este pentru copii, ci pentru copiii din noi. Ce cred eu că are magic este că reușește să comunice adevăruri fundamentale la un nivel atât de subtil încât ajung direct la tine fără a mai trece prin vreun filtru. Mie mi se pare că lectura ei seamănă cu vinul fiert cu scorțisoară sau cu ciocolata caldă într-o zi de iarnă, înainte ca zăpada să fie întinată de vreun călător. Altfel spus, eu simt că atinge în mine o dimensiune rămasă intactă în ciuda tututor călătorilor ce au trecut prin viața mea.
Nu știu ce este sufletul… Și deși inclin să cred că este doar o bucățică de scoarța cerebrală care se pricepe să ne facă să-l simțim ca pe un loc din interiorul nostru, Micul prinț mă face să mă îndoiesc de partea științifică și mă face să simt că sufletul se bucură sau se întristează și, în consecință, e viu si există.
Micul prinț mă îmblânzește de fiecare dată…
– Nu! Zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
– E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
– A-ţi crea legături?
– Desigur! zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. şi nici tu n-ai nevoie de mine. eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…
Sper să vă îmblânzească și pe voi.
foto: https://unsplash.com & http://www.gettyimages.com/
