“Nu știu ce să scriu”, i-am spus Ralucăi, și așa și este – nu știam despre ce să scriu. “Scrie despre o femeie-model”, mi-a spus. “Așa voi face”, i-am răspuns, convins că nu voi face deloc așa. Apoi s-a întâmplat să o întâlnesc.
Știam că undeva pe acest pământ trăiește, am citit articole despre ea în ziare, am scris eu însumi despre ea în ziare. Știam că există. Dar era ca și cum ea nu ar fi fost o femeie adevărată. Era ca și cum ea era doar o legendă la care, din când în când, mă întorceam pentru a-mi controla capacitatea de a mai spera în realitatea miracolelor.
Dar ea există. Am ascultat-o, am mâncat împreună, am băut până și o Cuba Libre sau poate că două, am traversat împreună marele bulevard din fața Grădinii Cișmigiului, mi-a povestit întâmplări care vor rămâne pentru totdeauna off-the-record și mi-a spus bancuri.
Am făcut cu ea un interviu lung, foarte lung. O zi întreagă i-am ascultat cuvintele capturate de reportofon, oprindu-mă des ca să mă minunez de cât de prost sunt. Căci, vedeți dumneavoastră, ea este matematician, dar nu este doar matematician, este un matematician care a făcut la Harvard toate studiile care se puteau face în matematică. Și, mai vedeți dumneavoastră, ea aplică de-acum matematica în biologie, este profesor universitar la Princeton, trăiește trei sferturi din an în America și un sfert în Africa (acum, chiar acum, e în Mozambic).
Am mai întâlnit oameni geniali. Am întâlnit chiar oameni cu performanțe academice încă mai mari decât ale ei, dar nu despre asta scriu eu aici. Ea nu este doar copleșitor de inteligentă, și nu doar în matematici, nu doar în biologie.
Am discutat despre litere și despre biografii și despre sora ei, doctorandă la Harvard și ea, și despre laureați ai Premiului Nobel în fizică și nu numai și despre exterminatori și despre materiale tradiționale de construcție în America de Nord și despre romanțe și despre cinema (Filantropica, Nae!) și despre istorie și despre autoturisme și despre fotbal (Andrea Pirlo!) și cluburi de strip-tease și despre California și despre Oltenia și despre Kenya și despre finanțe și despre informatică și despre politică și despre dragoste și iubitul ei, o altă minte strălucită, desigur. Știe. Ea nu e unul dintre oamenii aceia care, aflând totul în știință, nu mai caută să afle totul în viață.
În cazul ei, Dumnezeu a făcut – dacă îmi permiteți expresia, și nu văd de ce nu mi-ați permite-o – exces de zel. Ea nu e doar copleșitor de inteligentă, și nu doar în matematici, nu doar în biologie, și nici măcar nu e vorba că e copleșitor de inteligentă și în viață, dincolo de toate ecuațiile și laboratoarele. Nu. Ea este și foarte frumoasă.
Ea este – categoric – rară. Este atât de rară încât, chiar și privind-o, tot ai spune că nu se poate să fie chiar așa. Dar chiar așa este. Ea zâmbește mult, și atunci ochii ei se aprind și ard, și păstrează în ei multă vremea cenușa acestei arderi, pe care doar cei aleși o cunosc, ea râde mult și când se gândește tace.
I-am expus, sumar, teoria mea despre viața omului pe pământ, punctul meu de vedere, ca să zic așa. A fost înțelegătoare cu toate acele enormități din cadrul acelei concepții.
Ea a luat, apoi, un avion și a zburat în Africa de Sud, de acolo a plecat în Mozambic, nu știu cât de departe de Maputo. Eu am rămas la București. Mă mai gândesc din când în când la ea și gândindu-mă îmi spun că am cea mai frumoasă meserie din lume. Apoi, aș vrea să compun un poem, așa fără niciun motiv, o odă oarecare bucuriei de a fi viu și de a cunoaște oameni ca ea.
Știu eu un poet care scria cândva despre sângele care bate ca o grindină în geamul inimii. Uite, chiar, îmi pare rău că nu i-am povestit treaba asta. În încheierea acelui poem, luna se da cu capul de oglinzi, într-un castel pustiu. Eu nu știu cum e posibil așa ceva – nici matematic, nici biologic, nici altminteri, dar așa a scris poetul, iar, dintre toți, eu îi cred pe poeți.