O glumă
Domnule, ce părere aveți despre celibatari? Știu eu ce să zic… Eu cred că bărbații ăștia sunt fie foarte timizi fie foarte inteligenți.
O temă
Astăzi despre timiditate. Adică despre ce înseamnă ea, cum o recunoaștem, despre bunele și relele ce o însoțesc și, nu în ultimul rând despre cum îi venim de hac atunci când ne încurcă viața peste limita pe care o considerăm acceptabilă. Să pornim la treabă… Carevasăzică, ce înseamnă timiditatea? La definiție aș zice să ne bazăm pe momentul la care a început totul din punct de vedere științific.
În 1975, în era Saturday Night Fever, Psychology Today publica un articol numit The Social Disease Called Shyness. Articolul avea la baza un studiu publicat de Philip Zimbardo (prietenul nostru cu Efectul Lucifer) care trăgea concluziile unui studiu desfășurat în căteva universități americane. Studiul ajunsese la concluzia surprinzătoare că un procent semnificativ (40%) dintre participanți sufereau de timiditate de diverse grade. Pentru prima dată, timiditatea era definită experențial ca o atenție excesivă față de propria persoană caracterizată prin evaluare negativă, evaluare urmată de disconfort și/sau inhibiție socială și care interferează cu obiectivele și dorințele celui care o experimentează.
Mai mult au fost diferențiate și planurile de experimentare a timidității, adică cel cognitiv (auto-evaluarea negativă), afectiv (de exemplu, anxietate crescută), fiziologic (de exemplu, puls ridicat) și comportamental (evitarea interacțiunii sociale sau imposibilitatea de a răspunde adaptativ în cadrul interacțiunii sociale). Cei mai probabili stimuli care o declanșează s-au dovedit a fi interacțiunea cu autoritățile, interacțiunile cu sex-ul opus (sau, aș comenta eu, cu persoane semnificativă sexual) sau situațiile sociale nestructurate (adică, mai simplu spus, lume multă și necunoscută).
Timiditatea are și subcategorii care reflectă: (a) gradul de timiditate (de la nivel mediu la fobie socială), (b) frecvența (de la timiditate cronică adică experimentarea ei în aproape toate situațiile sociale la timiditate situațională adică experimentarea ei în anumite situații sociale). Ultima subcategorie e suprinzătoare pentru că face referire la timizii extroverți ca fiind cei care experimentează timiditatea (anexietatea și toate celelalte planuri) dar pe care trăsătura de personalitate îi împinge în lume. Eu una, de când am aflat despre posibilitatea de a fi extrovert și timid în același timp, îi sunt recunoscătoare lui Zimbardo pentru că mi-a validat științific propriile trăiri și mi-a dat un argument științific pentru situațiile în care declaram că sunt timidă și interlocutorii mei se uitau la mine ca la un ciorap cu două călcâie, de vreme ce declaram asta având în același timp o viață socială activă.
Ca extrovert timid te afli în situația în care te arunci în gura lupului pentru că partea care are nevoie de interacțiune se face că nu bagă de seamă chinurile celeilalte părți. Așa se face că David Letterman este, n-o să credeți, un extrovert timid. În spatele omului relaxat și zâmbitor din emisiunea în direct stă un isteric terorizat care își orchestrează și planifică toate interacțiunile pre-emisiune. Spun din proprie experiență că este extrem de frustrant să nu te creadă nimeni că, în ciuda faptului că reușești cumva să faci față cu brio, în interiorul tău este un ghem de teroare care te îndeamnă să te ascunzi în baie, în vasul de toaletă, cu lumina stinsă și capacul pus.
În fine, așa ajungem la imposibilitatea de a fi timid și introvert în același timp. Introvertul pur și simplu își alege cu zgârcenie situațiile la care se expune, dar nu pentru că se teme de interacțiunea socială ci pentru că se simte bine de unul singur. Nu se teme de lume ci nu-i pasă sau nu are nevoie de ea.
Poate că aveați impresia că timiditatea este inofensivă însă, ca de fiecare dată, depinde de amplitudinea manifestării. Timiditatea cronică generează fobie socială și poate fi însoțită de la alte manifestări anxioase de la anxietate generalizată la fobii specifice. Consecințele timidității scăpate de sub control sunt și ele, destul de serioase. Timizii extremi nu se expun social și deci nu profită avantajele expunerii sociale: își încep cariera mai târziu și sunt recunoscuți profesional mai greu, experimentează mai multă însingurare decât echivalentul lor netimid. Sunt mai expuși la consumul de alcool ca substitut ale relaxării și detensionării sociale. Din cauza auto-evaluării negative sunt mult mai predispuși către neajutorarea învățată (nu pot face (interacțiunea socială) pentru că sunt timid) și către anticiparea eșecului (cu siguranță că nu voi fi în stare, pentru că sunt timid).
Timididatea are și o componentă genetică. Dar, ca de obicei, nu ajunge să te naști cu o inclinație către timiditate ci este nevoie și de un mediu care să o încurajeze. Studiile arată că aproximativ 15-20% dintre nou născuți au comportamente care sugerează o excitabilitate crescută (plâns excesiv, mișcări viguroase ale membrelor și capului, puls ridicat în cursul vieții intra-uterine). În primii ani de viață tind să aibă comportamente care pot fi operaționalizate ca timiditate (se joacă cu precădere în apropierea persoanei semnificative) și în familie mai multe rude de grad I și II care au experimentat în copilărie sau încă experimentează timiditatea.
Așa ajungem către sedimentarea timidității și ca modalitate învățată de cooperare cu realitatea. Părintele timid va tinde să reducă interacțiunile sociale ale copilului, contribuind astfel la consolidarea comportamentelor. La instalarea fără drept de apel a timidității mai pot contribui și alți factori. Neintegrarea în mediul școlar (bullying sau ridiculizare), părinți sau frați mai mari dominatori, un mediu de familie conflictual sau chiar supra-protecția, pot contribui la acutizarea manifestărilor timidității.
Dar să menționăm și chestii pozitive care au legătură cu timiditatea. Și haideți să vedem ce ne spun Lynne Henderson și, respectiv, (n-o să credeți) Institutul pentru Studiul Timidității. Iată care sunt cele nouă lucruri pe care un timid are șanse să le facă mai bine decât un relaxat al interacțiunii sociale. Timizii sunt: (1) mai buni ascultători, de vreme ce vorbesc mai puțin au mai mult timp să asculte, (2) tind să gândească înainte să vorbească, de vreme ce nu sunt oameni care n-ar avea nimic de spus ci doar oameni care aleg ce vor să spună, (3) sunt lideri mai buni, de vreme ce nu vor să iasă în evidență tind să fie mai obiectivi, (4) știu mai bine ce vor de la viață, de vreme ce nu sunt preocupați de obținerea unui statut social evident.
Ajungem acum la ultimul subiect adică la cum putem să rezolvăm problema timidității. Același insititut de mai sus, spune că timiditatea nu trebuie eradicată ci gestionată. Afirmație corectă de vreme ce știm deja că timiditatea nu e o alegere ci o inclinație. Pe de altă parte însă, o fi ea înclinație dar dacă ajung la concluzia că stă între mine și ce vreau să obțin de la viața mea, atunci ar fi util să știu ce pot face să rezolv acele comportamente care mă încurcă.
Timiditatea vine la pachet cu anumite lucruri pe care e bine să știu că le voi face cu mai mult efort. Vorbitul în public sau interacțiunea cu oameni necunoscuți ori interacțiuni sociale spontane – toate acestea nu sunt ceva ce un timid poate face cu una cu două și toată ziua. Le poate face însă, în rarele și importantele dăți în care chiar contează. Odată ce-mi știu limitele și le definesc corect, voi ști și cum pot să le depăsesc și când „se merită”. Timiditatea are ca motor anxietatea iar tehnici pentru managementul anxietății există. In mod distractiv, tehnica de bază este tocmai expunerea treptată și voluntară la stimulii care o cauzează. De asta am nevoie, de cele mai multe ori, de un purtător de felinar (vezi psiholog) care să mă ajute să dozez expunerea și implicit rezistența. Dacă vreți, timiditatea poate fi definită ca o alergie la interacțiunea socială, iar expunerea în catități mici, dese și care cresc progresiv e tratamentul care mă poate ajuta să îmi scad răaspunsul la agresiune. Adică să devin mai nesimțit, social vorbind.
De vreți să vă distrați găsiți aici semnele prin care puteți să recunoașteți omul timid care vă face curte. Și dacă după distracție aveți și chef de evaluare, aici găsiți tot ce vă trebuie.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Speak
Prima replică din film vine de la mamă către fiică – „I don’t wanna know. There is a chicken pot in the kitchen. Your father is not home and I am going to therapy.” Următoarea replică (nu un răspuns la prima ci doar cronologie) este cea a fiicei. „This is my first day of high school. I have seven notebooks, a skirt I hate and a stomach ache”. Oare câte drame încep cu simplul fapt că stăm împreună și nu ne vedem?
Melida Sordino este un adolescent timid. Veți putea vedea toate manifestările timidității de care vă vorbeam mai sus. Urmare a unui viol, Melinda pare să experimenteze mutismul selectiv (sau electiv). Deși în realitatea științifică tulburarea cu pricina este legată de timiditate dar nu este o formă de protest, adică nu implică voința ci mai degrabă decăderea din drepturi a acesteia, simbolic filmul comunică un mesaj important. Acela că nu ajunge să ai ochi pentru a putea vedea, urechi pentru a putea auzi și gura pentru a putea vorbi. Dincolo de fiziologia implicată în oricare dintre funcțiile cu pricina există diferența de calitate a actului de a vedea, auzi sau vorbi. Iar calitatea vine din efortul conștient de a fi conectat la realitatea persoanei din fața ta. Eu cred că filmul este o experiență de trăit pentru fiecare părinte, în devenire, existent sau scăpat de responsabilități.
O carte – Jurnalul unui adolescent timid
Cartea de azi este tot despre adolecenți. De data asta manifestările sunt mult mai distructive. Deși a avut succes comercial, cartea a fost interzisă în școlile din Statele Unite, fiind considerată „nepotrivită”. Dar nu e prima dată când realitățile incomode sunt nepotrivite.
Povestea începe cu un adolescent care alege să corespondeze, pe teme personale, cu o persoană pe care nu o cunoaște. Motivul? A auzit despre omul cu pricina că ar fi cumsecade și deschis la cap (vezi n-o să-l judece). Doar adresantului necunoscut are curaj să îi comunice realitatea pe care o trăiește. Nu îl cunoaște, nu îl vede, deci pare mai prietenos. Descrierea timidității, adică.
Am ales cartea pentru că prezintă abuzul sexual al sexului opus din film. Pentru că da, violul presupune abuz sexual și, ca atare, nu se limitează doar la sexul feminin. Și nu doar pentru asta ci și pentru că timidul este mai expus la acceptarea bruscării sociale. De vreme ce oricum se teme și deci lumea e prin definiție periculoasă, tinde să creadă că o bruscarea socială i se cuvine, că o merită, că e firească. Vorbește despre asta mult mai târziu decât l-ar ajuta s-o facă. De multe ori atunci când răul e deja făcut.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
