Un zâmbet
Pe drum spre casă, tatăl își aduce aminte brusc că este ziua fetiței lui. Pune o frână la Mall, fuge la magazinul de jucării și întreabă vânzătoarea: Cât costă păpușa Barbie din vitrină? Nedumerită și cam plictisită, vânzătoarea cere lămuriri: Care Barbie? Barbie care se duce la sală – 100 Lei, Barbie care se duce la cumpărături – 100 Lei, Barbie care se duce la plajă – 100 Lei, Barbie care se duce la discotecă – 100 Lei și Barbie care a divorțat – 565 Lei. De ce e ultima cu mult mai scumpă, intreabă tatăl. Păi e logic, zice vânzătoarea… Barbie care divorțează vine împreună cu mașina lui Ken, casa lui Ken, mobila lui Ken…
O temă
Astăzi despre ce se naște din lipsa conversaței de calitate. Nu în sens intelectual, firește. Ci în sensul despre care vorbea Oscar Wilde atunci când constata că „marea problemă a comunicării este că ai iluzia că a avut loc”. Hai să vedem de unde ni se trage iluzia cu pricina.
E distractiv (când te uiți la alții, firește) să constați că atunci cănd oamenii comunică ce îi deranjează, tind să comunice ce face celălalt. Ca și cum celălalt ar fi dezorientat și nu ar ști ce face. Să exemplific. El nu duce gunoiul. Ea îi spune: Iar nu ai dus gunoiul. Ca și cum el ar putea avea impresia că l-a dus.
Pe urmă tendința o să fie să îi spună de ce crede ea că face asta. „Nu-ți pasă”, „Crezi că sunt o servitoare”, „Ți-e lene”, „Televizorul contează mai mult pentru tine” și altele asemenea.
Intrat in boxa acuzaților, el o să aibă trei alternative: să protesteze, să contraatace sau să o ignore. Va protesta, dacă pâna la urmă îi pasă dar nu-i place să îl ducă sau dacă pur si simplu a uitat. Dacă se simte atacat, va contraataca, de regulă cu alt reproș. Sau dacă urmează emisiunea preferată la TV, va ignora conflictul sperând că asta îi dă sanșa să vadă totuși emisiunea.
Comunicarea conflictuală tinde să se bazeze pe reproșuri. Reproșul are următoarele caracteristici: începe cu „tu” (adică se referă la celălalt), conține o acțiune și o acuzație (celălalt face sau crede). Are ca rezultat fie intrarea in apărare a acuzatului (atitudinea defensivă), fie contraatacul.
Tema o să se bazeze pe filmul de mai jos. În timp ce vă distrați puteți să urmăriți unde se poate ajunge dacă, în loc să spun ce simt și ce înseamnă pentru mine ce se întâmplă, mă mărginesc doar la reproșuri.
Concluziile ar tebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro
Un film – Războiul Familiei Rose
Un film clasic. O comedie neagră. O diagramă perfectă a conflictului de cuplu de la începuturi și până la finalul lui absurd. Un fel de training de comunicare și de cuplu bazat pe “așa nu”. Pentru că dincolo de hohotele inerente de râs, râsul cu pricina nu prea e râsul tău pentru că, dacă te-ai certat măcar o dată, te cam regăsești în ceea ce se întâmplă cu cei doi. Așa cum spune Danny de Vito, când un cuplu începe să țină scoruri este începutul sfărșitului.
Eu îl mai dau ca temă pentru cupluri. Pentru că filmul te ajută să înțelegi că dragostea e esențială dar nu suficientă și că un început frumos nu e o piedică în calea unui sfârșit de groază. Și mai ales pentru că îți prezintă, satiric și exagerat, toți pașii prin care ajungi în locul de unde nu te poți întoarce. Simbolic, cuplul comunică corect doar la sfărșit și agățat de lustră. Doar că pe vremea când fac asta, un fir (chiar și de candelabru) e prea puțin pentru sustinere. Eu zic că ne putem distra și învăța. Nu că n-aș mai greși și astăzi (spun asta mai ales pentru că soțul meu e abonat și el) dar pentru că dacă greșesc acum mai rar este și pentru că am văzut filmul și am învățat din el.
O carte – Femeile vin de pe Venus, bărbații vin de la băut
Cartea este de fapt o colecție de articole. Un fel de dialog în care doi ziariști, un ea și un el, își dau replici unul altuia. Temele sunt amuzante și evident bazate pe clișeele pe care, într-un fel sau altul, le regăsești în viața de toate zilele a unui cuplu. Asta doar dacă ai simțul umorului și nu te iei prea în serios. Cam ca atunci când te uitai la Bundy și întreaga lui familie.
Eu zic că, deși lectura nu e academică, face o mare treabă. Normalizează multe dintre micile chestii care ne calcă pe nervi în viața comună de toate zilele. Și îți oferă avantajul că poți râde în timp ce, măcar câteodată, te pui și în pantofii celuilalt.
Eu cred dacă am avea mai mult umor în cuplu, am râde mai mult și am divorța mult mai puțin.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
