O glumă
Doi studenți și un profesor găsesc o lampă veche cu ulei. Aplică metoda cunoscută și din ea apare duhul lămpii, care le spune: “De regulă îndeplinesc trei dorințe. Dar cum sunteți trei și nu știu care dintre voi m-a chemat, o să aveți dreptul fiecare la câte o dorință.” Noi primii, strigă studenții. Primul dintre ei – “Eu vreau să fiu în Bahamas, să conduc un speedboat și să fie lângă mine o femeie superbă, care să facă plajă, topless.” Al doilea – “Vreau să fiu în Hawaii, să stau la plajă, alături de o dansatoare de hula și cu un Mai Tai în mână”. Ultimul e profesorul – “Vreau să-i găsesc pe fraierii ăștia doi în laboratoul de chimie, în 10 minute.”
O temă
Tot din ciclul „reabilitate”, astăzi despre conflict. Conflictul are o reputație proastă. Este, de pildă, perceput ca „terminator-ul” relațiilor de orice fel, inclusiv al celor de cuplu. De multe ori am auzit credința conform căreia un cuplu fericit nu se ceartă sau mai precis „se înțelege bine întotdeauna”. În mod distractiv, ori de câte ori un cuplu „se înțelege bine întotdeauna”, există una dintre următoarele două probleme. Fie unul sau ambii se prefac că nu există teme conflictuale, fie unul dintre ei a cedat complet cârma relației și face doar ce spune celălalt. La fel de adevărat este că nu există om fără conflicte interioare.
De ce e imposibil să avem conflicte? Mai întâi pentru că suntem diferiți și pentru că fiecare dintre noi are dreptul la propriile credințe, sentimente sau gânduri, chiar dacă acestea întră în contradicție cu ale altora. Și, mai apoi, pentru că, deși unii lăsam să se vadă acest lucru iar alții nu, oricare dintre noi avem nevoie de înțelegere și acceptare pentru credințele, sentimentele și gândurile noastre. Pentru că evoluăm și pentru că nu întotdeauna viața ne pune în situații clare. Din contră, de cele mai multe ori, ne pune în situații neclare. Oamenii care declară că știu întotdeauna ce vor, fac de regulă doar ce vor alții. Ceea ce te scutește de conflicte interioare dar te face să trăiești viața altuia.
Haideți să vedem și ce tipuri de conflicte avem – (1) intrapersonale, (2) interpersonale, (3) inconștiente.
Conflictele intrapersonale sunt „ale mele cu mine”, adică conflictele interne care intervin ca urmare a unui conflict intern de interese dintre două motive sau obiective pe care vreau să le ating în același timp. Există și aici mai multe subtipuri.
Conflictul între două lucruri bune, adică atunci când am de ales între două opțiuni ambele, cu valențe pozitive – de exemplu, atunci când am două oferte de job, ambele la fel de bune și nu știu ce să aleg. În exemplu cu ofertele de serviciu nu se lasă cu mare deranj pentru că odată ce am ales o variantă, cealaltă scade în importanță. Dar ce mă fac dacă, de exemplu am de ales între a fi cu cineva și a-mi face părinții fericiți. În cazul acesta, conflictul intern se experimentează ca o „rupere în două”, pentru că orice aș face am de pierdut și, orice câstig, tot nemulțumit sunt.
Conflictul între două lucruri rele, adică atunci când am de ales răul cel mai mic, mă pune în situația de a mă simți „obligat” să aleg ceva nu vreau. De exemplu, aș putea crede că am de ales între somaj și menținerea unui job care mă scoate din minți. Tipul acesta de conflict declanșează, de multe ori, comportamente de evitare. Dacă ne referim la exemplu de mai sus, pot ajunge să evit să mă gândesc la ce job dezgustător am cu ajutorul alcoolului. Tot acest tip de conflict determină și amneziile selective. De exemplu, dacă am fost abuzat de părinte, am de ales între a considera părintele declasat și a înceta să-l iubesc sau de a-l iubi în continuare și a accepta comportamentul. Dacă uit ce s-a întâmplat, evit să fac alegerea și conflictul este, cel puțin aparent, rezolvat.
Alt subtip este acela al conflictului dintre dragoste și ură. Adică atunci când vreau să fac o alegere dar nu-i vreau și unul dintre dezavantaje. Adică de exemplu, dacă vreau să mă căsătoresc, dar nu vreau și una dintre constrângerile vieții de cuplu (fidelitatea, să zicem). Sau dacă am o ofertă pentru un job foarte bine plătit, dar nesigur.
Ultimul subtip, este acela al alegerilor multiple, când conflictul se iscă din valențele multiple, atât pozitive cât și negative ale alegerii. Adică să spunem că, dacă mă implic într-o relație voi avea parte de afecțiune și dragoste dar asta presupune că trebuie să renunț la jobul meu bine plătit și la o carieră de succes (pentru că nu sunt acasă mai mult de trei luni pe an).
Deducem din cele de mai sus că, în cazul conflictului interior, baza de plecare este exercitarea alegerii. De asta e nevoie de autocunoaștere și de exersarea auto-sincerității. Pentru că sunt singurele două ieșiri onorabile din conflictele interioare. Ieșirile neonorabile sunt cele către alcool ori alte tipuri de dependențe sau către tulburari de dispoziție (cel mai frecvent depresie).
Și așa ajungem la conflictele interpersonale, adică cele dintre mine și ceilalalți participanți la traficul existențial.
Spuneam la început că ajunge să nu te cerți cu alții ca să poți declara cu mâna pe fundiță că nu ai conflicte interpersonale. Un conflict despre care nu vorbești e doar unul pe tăcute, nu unul care nu există. Și, apropo, tot te vei certa, doar că pasiv-agresiv. Ceea ce ne duce către axioma, de data asta reală, că nu conflictul determină sfârșitul unei relații ci evitarea conflictului. Într-o relație de durată (și nu mă refer doar la cea de cuplu) nu există lucruri prea mici de dezbătut. Există doar lucruri mici și neadresate care ajung să se facă suficient de mari încât să răstoarne căruța relațională.
De regulă, motivul pentru care ne ferim să aducem vorba despre lucrurile mici este „nu vroiam să stric buna dispoziție”. Oameni buni, insist (nu de alta dar am mai spus), doar două emoții dintre cele opt (de bază) posibile sunt pozitive. Restul sunt negative (așa le categorisim noi) și una neutră. În plus, un om care e doar mulțumit și fericit non-stop, suferă de manie și are de mers la psihiatru. Este deci foarte în regulă să fim și triști sau furioși sau dezgustați sau vinovați. Oricare dintre emoțiile aceastea are nevoie de conflict pentru a nu se consolida într-o tulburare de dispoziție. Ne ferim deseori de emoții pentru a ne feri de consecințele trăirii lor și uităm să ne gândim la cele generate de netrăirea (vezi blocarea lor).
Fuga de conflict mai apare dintr-o echivalență greșită – conflict = ceartă. Conflictul și cearta sunt două lucuri diferite. Primul semnalează o diferență de opinie. Cearta este doar una dintre modalitățile de a reacționa în fața unui conflict. La fel de bine, un conflict se poate rezolva și colaborativ. Adică făcând alegerea de a găsi o soluție alternativă și acceptabilă pentru ambele părți. De regulă, ajungem la ceartă doar pentru că nu vorbim la timp sau pentru că nu căutăm soluții, ci vrem să plătim polițe. Lucru omenesc, de altfel.
Ultimul tip de conflict este cel inconștient. De regulă, un conflict reprimat sau evitat se va retrage în intimitate, adică acolo unde nu mai pot ajunge la el. De vreme ce l-am pus bine, nici nu mai am cum să îl rezolv. Ceea ce nu îl scutește să facă alegeri pentru mine. Sau să facă alianțe cu experiențele mele de viață. Prinde forțe și începe să aibă urmări. Vise dubioase, gafe, lapsus-uri selective sau comportamente (bruxism, de exemplu), pe care nu mi le pot explica rațional, toate acestea pot fi semnele unui conflict pus la păstrare.
Ideea de încheiere ar fi că, de ori ce fel ar fi ele, conflictele au nevoie de adresare și de rezolvare adică de închidere prin găsirea unei soluții conștiente și acceptabile. Și unde e conflictul e și soluția și responsabilitatea rezolvării. Așa că nu avem de ce aștepta să ni le rezolve alții.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – The Fifth Element
Un film pe care sunt aproape sigură că l-ați văzut. Un SF de excepție. Mie întotdeauna mi-au plăcut filmele care par să transmită că viața e simplă. În sensul că tot ce ai avea de făcut e să alegi între bine și rău, pentru ca binele să învingă întotdeauna. Doar că, la fel ca și în viața de toate zilele, dacă sunteți puțin atenți nici chiar filmele nu reușesc să pună în practică principiul. Vă invit să numărați câte conflicte, de toate felurile găsiți în film. De la cele interpersonale, că doar e vorba despre extratereștrii rău intenționați, până la bietul de Bruce Willis care are de ales între frumusețea Millei Jovovich și job-ul lui total neatractiv dar obligatoriu. Nu mai vorbim de reprimări pentru că, după ce facem cunoștință cu mama eroului principal din film, ne prindem de ce a vrut să fie salvatorul lumii cu orice preț.
O carte – Metamorfoza
O carte de Kafka. O nuvelă, mai exact. Un alt fel de Kafka, mi se pare mie. Metamorfoza este povestea lui Gregor Samsa care se tranformă peste noapte într-un gândac de dimensiuni umane. Brusc, fără notificări și fără explicații. De altminteri nimeni nu încearcă să afle care este cauza. Familia se prinde de identitatea gândacului și după o oarecare panică justificată, acceptă să-l hrănească. Obișnuit să fie cel ce întreținea familia, Gregor, acum gândac, ajunge o povară. Gândac dar conștient, trăiește drama tranformării. Kafka aduce elemente din viața lui reală – a fost silit de tată să-și ia o slujbă pe care n-a dorit-o (și s-a simțit ca un gândac nepuntincios) și a avut o soră care i-a înșelat așteptările.
Să fie deci, metamorfoza, o metaforă pentru ilustrarea efectelor conflictului intern? Între dorința de a dispărea și cea de a fi acceptat? Sau poate reflectarea dorințelor neaaceptabile prin comnparație cu așteptările morale ale oricărui om? Sau pur și simplu ilustrarea sentimentului pe care-l lasă viața trăită cum vor alții și nu cum dorești, adică proprietarul ei?
Kafka e… Kafka. Este deci unic, irepetabil și lasă loc de orice interpretare. Și doar el putea scrie o nuvelă în care inveștești o oră în citit și restul vieții tale gândindu-te și învățând din ea.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
