De ce n-are struțul… Selfie

O glumă
Ce spune un bărbat adevărat când vede la știri: “un asteroid gigant va lovi pământul în 2082”? În regulă… atunci nu-i grabă… ne bem și noi berea în liniște.

O temă
Astăzi despre supraviețuire. Nu modelul de supraviețuire în junglă sau pe Himalaya. Ci banala dar, de multe ori, dramatica supraviețuire în viața de fiecare zi. În orice moment al vieții noastre suntem supraviețuitorii problemelor noaste de până atunci. Cum facem oare asta? Cum reușim, de cele mai multe ori, să facem față și să trecem mai departe?  Ce anume face diferența între împrejurările în care ne descurcăm într-un fel care ne mulțumește și ne ajută să realizăm ce dorim, și împrejurările în care nu suntem mândri de felul în care am cooperat cu problema?

Mecanismul care ne ajută să facem față se numește coping, iar dferența vine din stilul de coping pe care îl folosim.  Ideea este că, odată ce o împrejurare este marcată ca nefavorabilă devine și stresantă. Imediat ce mă stresez voi dezvolta și un răspuns la stres, adică o modalitate de a coopera cu ce se întâmplă.

Avem două modele de bază. Cel adaptativ – cel care ne face să obținem ce dorim și cel dezadaptativ – adică cel care sfârșeste prin a agrava problema.

De exemplu, dacă devin atăt de anxios (stresul) în drum spre medic pentru a afla rezultatul unor analize (stresorul) și dacă pe drum încep să fac scenarii dramatice și să plâng și apoi decid că anulez întâlnirea (coping) am  folosit o tehnica de coping (evitare). Problema e că deși rezolv problema momentan (mă distanțez de stresor), pe viitor nu e în avantajul meu dacă problema mea de sănătate se agravează. Adică tehnica pe care am folosit-o nu e adaptativă. Varianta adaptativă presupune  ca, în ciuda stresului, să ajung la medic și să aflu despre ce este vorba.

Oricare dintre noi folosim ambele variante. Eu le numesc tehnica voinicului (coping-ul adaptativ, activ) și respectiv a struțului (de evitare). 

Ce face voinicul? Păi, în primul rând, caută soluții. Știe ce poate și nu se sfiește să ceară ajutor (emoțional sau practic) atunci când soluția nu poate fi aplicată de unul singur. Își ajustează așteptările astfel încât acestea să reflecte realitatea. Înțelege că, dacă trece printr-o perioadă grea, are nevoie de relaxare psihică și fizică. Vorbește despre ceea ce i se întâmplă și împărtăsește din greutățile emoționale sau practice. Nu în ultimul rând, își păstrează simțul umorului și capacitatea de reformulare pozitivă (e atent la fiecare mică victorie).

Ce face struțul? Își ține capul în nisipul existenței adică evită stresorul  sau neagă existența problemei. Niciunul dintre noi nu poate fi voinic non-stop. Să fac un pic pe struțul mă poate ajuta să îmi trag sufletul înainte de a îmi reîncerca puterile cu viața. Ideea este însă că, singurul mod activ de adaptare este cel în care caut soluții, le pun în practică adică mă uit în ochii realității pe care o trăiesc.

Eu zic că orice pregătire de mai bine începe cu inventarierea mijloacelor pe care le am la dispoziție. Deci, tu ce stiluri de coping folosești?

Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.

Un film – Surviving Picasso
Filmul vorbește despre un anumit tip de supraviețuire. Cel de care avem nevoie pentru a face față unei relații de cuplu dificile. Nu știu dacă știați, dar Picasso, pe lângă faptul că a fost un mare pictor, a fost și-un mare fustangiu. Pe lângă acest lucru, era și posesorul unei filozofii bărbătești conform căreia el avea voie să facă tot ce vroia. Treaba femeii era să îl admire și să îl aștepte. Până aici nimic nu-i nou sub soare. Măcar în cazul de față bărbatul în chestiune picta dumnezeiește. Ce este însă interesant de urmărit e diferența dintre cum se adaptează fiecare dintre partenerele lui de relație.

De felul în care fiecare dintre ele reușeste să facă față relației cu Picasso iar, mai apoi, să facă față momentului în care e înlocuită cu noua parteneră, va depinde modul în care I se va aseza viața de după… Picasso. Eu zic că asta demonstrează filmul: faptul că nu stresorul e problema ci modul nostru de cooperare cu acesta.

O carte – Soni
Din nou o carte pentru adulții curajoși. Și amatori de abordari inovative – e prima carte românească cu trailer. Până la urmă vorbim despre stresori și despre cum le facem față.

Soni află că la 26 de ani mai are de trăit 6 luni. Interesant este că, din momentul în care află că o să moară, începe practic să trăiască. Lasă blazarea și plicitiseala deoparte și începe să își pună toate fanteziile și dorințele în practică. Și da, ca orice om care își condimentează viața de fiecare zi cu multă disperare, nu tot ce face e moral, legal sau sănătos.

Mie mi s-a părut că Soni nu este un personaj, ci mai degrabă o stare de spirit. De care avem câteodată nevoie pentru a trece de la tinerețe până la bătrânețe. Cu bunele și relele procesului. Și cu înțelepciunea de a trece mai departe de răscrucea neputinței de a face altfel.

Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com