O glumă
Lumea zice că sky diving-ul are multe în comun cu sexul. Ieri am sărit și eu pentru prima dată. Sentimentul de dezamăgire de la aterizare, timpul scurt și banii mulți cheltuiți – toate au contribuit la aceeași concluzie: e adevărat, au multe în comun.
O temă
Astăzi despre dezamăgire. Să vedem, mai întâi cum se întâmplă lucrurile? Cum ajungem la dezamăgire? Operăm cu un grad mare de necunoscut, iar asta ne forțează să încercăm să prevedem rezultatul acțiunilor noastre (sau al acțiunilor celorlalți). Dar, după cum spuneam și în alte dăți, capacitățile noastre de predicție sunt, în realitate, varză (cu barză și vierzure cu tot). De câte ori prevedem rezultatul unei acțiuni, avem trei variante: să iasă ce am prevăzut, să iasă mai bine sau să iasă mai prost. Pentru fiecare variantă, există un sentiment, emoție asociate. Varianta tande pe mande e însoțită de sentimentul de competență și de bucurie. Cea în care iese mai bine decât ne așteptăm, de bucurie (sau euforie) și de sentimentul de invincibilitate. Cea în care o dăm în bară vine la pachet cu dezamăgire și neîncredere în sine. Emoțiile asociate cu dezamăgirea sunt tristețea și furia.
Haideți să ne uităm un pic la anatomia dezamăgirii. Dezamăgirea este, până la urmă, o reacție psihologică firească, experimentată în fața evidenței faptului că ceea ce primesc nu se ridică la înălțimea așteptărilor mele. Intensitatea dezamăgirii este, în mod firesc, direct proporțională cu mărimea diferenței dintre ce așteptam și ce primesc. Este însoțită de conștientizarea finală că nu am primit și nici nu voi primi ceea ce îmi doream. Conștientizarea mă forțează să decid între tristețea lui „atât merit, atât am” și frustrarea (sau furia) lui „nu-i corect, meritam mai mult”. Cea din urmă variantă, a furiei, permite păstrarea valorii personale pentru că de vreme ce „mi se cuvenea, poate voi primi în viitor, din altă parte, dacă nu de aici”. Deci, pe scurt, mă voi întrista dacă mi se pare că nu merit și mă voi înfuria dacă cred că era corect să primesc.
Care sunt pașii către dezamăgire? (1) Am nevoie de o situație în care nu știu cu siguranță ce se va întâmpla. (2) Îmi definesc „previziunile”, adică așteptările. (3) Simt că merit să am parte de previziunile mele. (4) Sunt luat prin suprindere de rezultatul diferit și negativ. Și pasul (5) care definește diferența dintre dezamăgire sau auto-dezamăgire: cred sau nu că aș fi putut face ceva pentru influențarea rezultatului.
La baza modului în care ne formulăm așteptările legate de ceilalți se află felul în care gestionăm diferența dintre teorie și practică. Să mă explic… Teoretic credem că cei care ne iubesc nu o să ne rănească intenționat, practic ne așteptăm ca ei să nu ne rănească niciodată. Teoretic credem că ne securizăm relațiile prin interes și afecțiune, practic am vrea ca cei care contează pentru noi să nu acorde interes și afecțiune altcuiva. Teoretic credem că e de dorit să fim acceptați așa cum suntem, practic ne așteptăm ca ceilalți să se lase pe ei deoparte și să adopte valorile și credințele noastre. Teoretic ne așteptăm ca cei apropiați să ne respecte, practic ne așteptăm să nu avem parte de semne că ne dezaprobă sau că i-am dezamăgit. Teoretic credem că vor fi alături de noi, practic ne așteptăm să auzim că suntem valoroși, frumoși, deștepți. Teoretic credem că își doresc să fim fericiți, practic ne așteptăm ca ei să ne facă fericiți. În fine ar mai fi și altele dar, ce vroiam să transmit e că, dată fiind diferența dintre cele două nu e greu de înțeles de ce este relativ ușor să ne simțim dezamăgiți sau să dezamăgim.
Suntem educați să considerăm dezamăgirea ca fiind un lucru negativ. Eu îndrăznesc să contrazic acest lucru. Mie mi se pare că dezamăgirea este pur și simplu cea mai bună oportunitate să constați că ai de recalibrat așteptările tale sau ale altcuiva. Cum am putea ști că există această diferență dacă nu ne-ar semnala acest lucru sentimentul cu pricina. Și îndrăznesc să mai contrazic ceva. Suntem educați să considerăm că dezamăgitorul este cel responsabil (și respectiv cel care are de gestionat vinovăția și care are de reparat lucrurile). Eu cred că este taman invers. Dezamăgitul este cel care este responsabil de rezolvarea problemei. Pentru că el este cel care a proiectat așteptările și, conform principiului care spune că „cine are o problemă, are și soluția” dezamăgitul are responsabilitatea de a semnala (1) că se simte dezamăgit, (2) care anume erau așteptările lui, (3) precum și dacă este dispus să le recalibreze.
Mergând mai departe, mai cred și că dezamăgirea poate fi o problemă nu pentru că este în mod automat una ci pentru că, dacă este gestionată greșit, devine o problemă. Reacția tipică a dezamăgitului este fie agresivă, fie pasiv agresivă. Nu suntem obișnuiți să semnalăm din timp diferența dintre ce așteptăm și ce primim. Ce spun eu… Nu suntem nici măcar obișnuiți să comunicăm ce așteptări avem. Pentru că, nu-i așa, dacă ne iubește sau ne înțelege celălalt trebuie să știe singur ce așteptări avem.
Am auzit, deseori, „păi dacă îi spun eu ce vreau, ce rost mai are… nu mai are aceeași valoare dacă nu face din proprie inițiativă”. Uităm deseori că oricât ne-ar iubi cineva nu trăiește în capul nostru, nu ne simte emoțiile și nu ne trăiește sentimentele. Implicit, nu ne poate ști așteptările decât dacă le comunicăm. Fapt că le ghicește din când în când ține de partea comună care ne unește dar nu are cum să le știe pe toate. Pentru că, exact cu măsura cu care suntem la fel, suntem unici.
Un alt concept care ajută la gestionarea cu realism a dezamăgirii este pe care eu îl numesc ”lista și magazinul”. Care ilustrează zicala populară conform căreia „nicio fată, oricât de frumoasă, nu-ți poate da mai mult decât are”. Și că se poate întâmpla căteodată să ai de gestionat realitatea dureroasă că „latri la pomul greșit”.
Găsiți aici un test care reflectă gradul de mulțumire cu propria viață, știut fiind faptul că dezamăgirea face casă extrem de bună cu regretul.
Ultimul aspect ar fi cel al auto-dezamăgirii. Ca rezultat al procesului prin care eu ajung la concluzia că „puteam mai bine”. Cel mai important lucru de luat în considerare este că noi suntem prizonierii prezentului, ai momentului acum. Care ne pune la dispoziție o cantitate finită de informații. Avem la dispoziție trecutul dar și el va furniza informații limitate de experiența și de percepția noastră. Problema noastră este că avem de luat decizii acum și iar consecințele se vor întâmpla în viitor. Să te uiți la tine azi și să spui că ai fi putut face mai bine ieri este echivalent cu procesul prin care burtosul care bea bere și mănâncă semințe pe canapea ajunge la concluzia că nefericiții care aleargă 90 de minute după o minge, ar fi putut face mai bine.
Auto-dezamăgirea semnalează deci că există o diferență între ce așteptam de la mine și ce am putut, la un moment dat, să îmi ofer. În loc să îmi trag castane peste capul existențial, e mult mai util să mă gândesc ce m-ar putea ajuta să performez mai bine sau să verific dacă așteptările mele sunt realiste și concret exprimate. Mai ales concret exprimate, pentru că eu am întâlnit oameni care erau dezamăgiti că nu fac „tot ce e omenește posibil” fără să se gândească că pentru a ști dacă ai toate mărgelele, ai nevoie neapărat să știi câte sunt. Perfecționismul devine astfel calea regală către dezamăgire.
Pentru care motiv, iată și testul care să vă evalueza gradul personal de așteptări nerealiste de la propria persoană.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – A fish called Wanda
O comedie pe care s-ar putea s-o fi văzut deja. Pentru mine este în categoria filmelor pe care pot să le văd la nesfârșit și tot râd cu lacrimi. L-am ales nu atât pentru subiect cât pentru o singură scenă. Și, deși eu susțin că merită să vă acordați șansa să vedeți sau (după caz) să revedeți filmul, am zis să fac treaba mai ușoară. Așa că, aici găsiți scena cu pricina care ilustrează distractiv modelul de dezamăgire însoțit de furie.
O carte – Veronika se hotărăște să moară
De vreme ce ne-am distrat la film, e doar firesc să ne luăm în serios la carte. Care carte vorbește despre dezamăgire la superlativ. Adică despre momentul în care ești dezamăgit de propria viață. Mai precis, Veronika este dezamăgită de normalitatea vieții ei. Pentru că nu trăiește nimic special. Nici nenorociri dar nici fericire. Decide să termine cu viața ce părea să nu se mai termine. Tentativa de suicid nu reușește însă și se trezește doar ca să afle că mai are doar puțin de trăit. Și pentru că de data asta, nu numai că nu știa când urma să se termine dar și pentru că viața într-un spital de boli nervoase este departe de a fi monotonă, Veronika învață să exprimenteze emoții și sentimente. Paulo Coelho nu scrie, ci descrie viața și oamenii. Și de data asta, te face să înțelegi că nu există viață monotonă ci doar vieți trăite monoton. Narațiunea ne poartă într-un spital de boli nervoase cu personaje speciale și incitante și ne spune o poveste despre faptul că normalitatea este relativă. Iar acest lucru ne dă dreptul la autenticitate.
De vi se pare mai la îndemână să vedeți ecranizarea cărții, aici găsiți trailerul. Care începe cu întrebarea: „if you would have a second chance at life… what would you change”. Și știți cum e… nu există întrebări indiscrete ci doar răspunsuri…
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
