Se spune că cele mai multe idei îți vin la duș, la volan sau în locul acela unde până și regele merge singur. Dar nu, nu și în cazul ăsta. La 8 ani, ideea de a deveni antreprenoare m-a prins… în pom. În pomul din fața blocului bunicii mele de la Galați, corcodușul copilăriei mele.
Înainte de Revoluție, fructele cele mai populare erau, pentru noi, corcodușele. O dată pe an se înscriau în concurs și portocalele sau bananele, dar numai în preajma Crăciunului. Altfel, kaki, physalis, litchi, mango sau avocado nu existau nici măcar în DEX, darămite în buzunarul pentru fructe al lui Fram, prietenul cu inimă rece al gospodăriei românești, celebra marcă locală de frigidere disponibilă atunci.
Dar să revenim la Prunus cerasifera, vișinul turcesc, prunul sălbatic, zărgan, mirabolan. Adică la corcoduș. Acest pom care se remarcă prin multitudinea de apelative, spre deosebire de alți pomi fructiferi, precum mărul sau părul, cu denumiri relativ standard. Această abundență de denumiri, de la prun sălbatic la vișin turcesc sau zărgan, arată cât de mult face parte corcodușul din peisajul și folclorul nostru. E ca și cum fiecare zonă i-ar fi oferit o identitate proprie, transformându-l într-un pom cu o personalitate aparte, un adevărat „nomad al gusturilor”.
În fine, îmi plăceau atât fructele verzi-acrișoare, cât și cele coapte-dulci, iar corcodușul din fața blocului era supermarketul perfect.
Într-o zi, cocoțată printre crengi, mi-a venit prima idee antreprenorială:
– Hai să culegem corcodușe și să le vindem în piață! îi spun lui Edi, fratele mai mare și partenerul meu de arbore genealogic.
– Nu le va cumpăra nimeni. Oricine poate să-și culeagă, răspunde el, tăindu-mi repede craca de sub picioare.
Ca orice soră mai mică nu l-am ascultat.
Până la urmă și Walt Dinesy a fost concediat de editorul ziarului la care lucra, pe motiv că nu are imaginație și idei bune. Dar asta nu l-a impedicat să-l creeze pe Mickey Mouse în 1928 și să producă primul film animat din istorie – Albă ca Zăpada și cei șapte pitici– în 1937.
Cum orice antreprenor știe că scepticismul e doar o provocare, am decis să trec direct la implementare.
Am cules o pungă de corcodușe, am luat un pahar, mic, albastru cu buline albe, și am fugit la piață.
Mi-am definit pe loc modelul de afaceri: oferta era simplă – un pahar de bomboane agricole proaspete, bio, la prețul accesibil de 1 leu. Edi, fratele meu, m-a urmat în piața improvizată de pe trotuar și a decis să intre pe segmentul premium, stabilindu-și un preț de 3 lei (Spoiler – aceasta nu s-a dovedit a fi o strategie de business prea bună, pentru că a vândut mai puțin decât mine).
În prima zi am înregistrat un venit brut de 7 lei. O avere pentru un copil de 8 ani! Și o performanță extraordinară pe o piață extrem de competitivă, unde mulți clienți aveau acces direct la „producători”. Eram așa de fericită să câștig primii bani pe cont propriu. Întrebarea era: ce fac acum cu banii?
Nu știam ce vreau să cumpăr, dar știam de unde: librăria de la colțul blocului. Un loc care mă copleșea senzorial de fiecare dată când îl vizitam, raiul copilăriei mele, plin de de creioane, cărticele și culori, un loc pe care îl visez uneori și în “noaptea” de azi.
A doua zi, am investit. Am ales repede.
Ca un milionar excentric, dar în miniatură, mi-am cumpărat… artă!
Un tablou mic, pătrat, ca o postare de Instagram, cu ramă din lut. Cea mai mică pictură pe care o văzusem vreodată. O natură în culori calde, în care personajul principal era un copac generos.
Prețul? Toți banii câștigați, plus un împrumut nerambursabil de 3 lei de la bunica. În total zece lei.
Nu știu nici acum de ce tabloul mic cât palma m-a atras atât de tare, dar știu că m-am bucurat teribil să-l pot cumpăra.
A fost o primă lecție importantă despre autonomie, responsabilitate și dezvoltarea relațiilor sociale.
Și uite așa, primii mei bani câștigați s-au întors de unde au plecat… în pom.
Foto: Adobe Stock
